Pielea de sub bărbie îi era mai lăsată. Când urla vocea i se subția cu o octavă, retezând cumva din elanul mâniei.

Esența era că își dorea să nu mă fi născut niciodată.

Că totul ar fi fost mai bine dacă n-aș fi existat. Letargică, fără scop, în van, viața mea nu avea nicio valoare. Mai rău, distrusesem viețile unor oameni mai buni ca mine. Adică el și, într-o măsură mult mai mică, Penelope. Că mama era norocoasă

să fi murit înainte de a vedea cu ochii ei grandoarea eșecului, care eram.

Dintr-odată am înțeles totul – tata credea că ce făcusem eu cu Penelope era despre el. Un act de agresiune patricidă. Penelope Weschler era aleasa lui, liderul misiunii noastre, crononautul cu care toți ceilalți erau comparați și la înălțimea căruia nu se ridicau, iar în noaptea dinaintea experimentului care se presupune că va cimenta moștenirea lui științifică, nu numai că fac sex cu ea, dar o las însărcinată. De parcă aș fi revendicat-o.

Sincer să fiu, niciodată nu am luat în calcul că îngropată adânc în setea și dorința mea ar putea fi o rădăcină spinoasă a răzbunării. Nu, era mult prea bolnav, chiar și pentru mine. Așa că eram total indignat, în pana mea. Na, normal că tatăl meu arogant, egocentric și incapabil să fie vesel urma să-ncerce să-mi ia chestia asta și s-o facă a lui. Poate că ne simțim cel mai jigniți de adevăruri pe care nu le putem accepta.

M-am decis că era momentul să pun întrebarea fundamentală a vieții mele.

— De ce m-ai făcut?

— Pentru că aveam de lucru, a zis tata, și maică-ta era singură.

Ziua aia trebuia să fie unică în istoria omenirii. Și a fost. A fost ziua în care tata a fost pentru prima dată sincer cu mine.

Ascultându-l cum tună și fulgeră în timp ce femeia pe care o iubeam stătea acolo și se gândea cum să întoarcă toată chestia asta în avantajul ei, m-am simțit de parcă aș fi călătorit în timp, înapoi la toate momentele în care tata ar fi putut să se enerveze pe mine, ar fi putut să se orice pe mine. Era o mostră de cum ar fi fost să cresc cu acest tată, cu cel sincer, nu cu mincinosul, geniul, fantoma.

Atunci când am fugit de acasă pentru nouășpe zile, asta am vrut. În schimb, maică-mea mi-a făcut un sandviș cu brânză topită la cuptor și a refuzat să

deschidă subiectul. Tata a intrat în bucătărie și, fără ca măcar să-și dea seama că

mă întorsesem, a luat sandvișul, crezând că e pentru el, și s-a grăbit înapoi în birou ca să-l mănânce în spatele ușii grele, închise. Mama a plâns și eu am ținut-o în brațe și mi-am cerut iertare iar și iar.

În final veninul tatii s-a mai consumat și Penelope a încercat să readucă

discuția în zona importanței pe care ea încă o mai putea avea pentru misiune.

VP - 52

— Te-ai culcat cu fiul meu, a zis tata. N-o să mai faci niciodată parte din misiunea asta sau din oricare alta. Toată lumea o să știe ce-ai făcut. Pentru tine s-a terminat.

— Misiunea asta înseamnă totul pentru mine, a zis Penelope. Vă rog, dr.

Barren…

— Dar, te rog, spune-mi Victor, a zis el. Dacă tot nu mai lucrezi pentru mine.

Nu știu dacă încerca s-o rănească sau dacă pur și simplu ecourile furiei lui pentru mine erau corozive pentru toți cei care se apropiau de el, dar ceva dinăuntrul ei s-a stins. A amorțit, s-a făcut palidă la față, i s-au umezit și opacizat ochii. A înțeles.

Tata i-a spus să întocmească un raport final în timp ce el avea să îi informeze pe investitori că, din cauza unei probleme nefericite de personal, experimentul a fost amânat până la noi dispoziții.

Chiar mergea până la capăt. Anula prima misiune înapoi în timp. Urma să fie o parte a poveștii acum. Cea mai bună zi din viața mea urmată de cea mai groaznică

zi din viața mea. Toată lumea avea să știe. Toată lumea avea să știe de-a lungul secolelor.

Penelope a plecat fără să mai zică altceva. M-am ridicat și eu să plec, dar a zis că nu terminase cu mine încă. Nici măcar nu mai era nervos, ca și când ultima directă pe care i-o trăsese lui Penelope eliminase tot veninul și acum putea să fie iar detașat și superior. Tata i-a dat înainte, enumerând toate dezamăgirile succesive pe care i le pricinuisem de-a lungul anilor – rezultatele academice mediocre, lipsa de interes, cariera inexistentă, incapacitatea de a dezvolta măcar o relație semnificativă din punct de vedere social, cultural sau politic – și, sincer, am fost surprins că își amintea oricare din chestiile alea având în vedere că își dăduse atât de rar seama când fuseserăm în aceeași cameră.

Și atunci am înțeles ceva care m-a făcut aproape să explodez.

Penelope nu se ducea să facă un raport. Nu mai avea nimic de zis. Se ducea altundeva și se ducea acum.

33.

Cu tot geniul lui, tata n-avea nici cea mai vagă idee de ce m-am aruncat înspre ușă. Nu și-a dat seama ce urmează să facă Penelope.

Am alergat pe hol, mi-am luxat glezna când am luat un colț prea repede, m-am lovit de un perete destul de tare încât să mă aleg cu o vânătaie și am sărit câte două scări în timp ce prin picior mă săgeta durerea. Am știut că am dreptate VP - 53

pentru că am auzit zgomotul ăla basso profondo din spatele ușii laboratorului cu tavan înalt în care erau sferele de defuziune.

Una dintre sfere era activă.

Am rămas țintuit de podea, iar mintea îmi era mai goală ca niciodată. Poate asta a simțit Penelope când a pătruns în spațiu. Am auzit oameni alergând în camera din spatele meu, tehnicieni urlând unul la altul cum că protocoalele de securitate au fost încălcate. Alarmele au sunat exact ca în ziua în care Penelope și cu mine ne-am văzut dezbrăcați pentru prima oară. Dar acela era începutul a ceva, iar acesta era sfârșitul.

Penelope a ieșit din sfera de defuziune. Doar că ușița încă era blocată. A ieșit direct prin ea. Ceea ce ar fi trebuit să fie imposibil, pentru că sfera de defuziune e construită dintr-un compozit de mare densitate care suprimă imaterialitatea.

Cel puțin în parametri normali. Nimeni nu a văzut ce se întâmplă când parametrii nu sunt respectați.

De aia toată lumea a amuțit când ea a ieșit din capsulă. Prin capsulă.

Penelope nu părea să fie diferită. Avea strălucirea aia pe care o ai când ești imaterial, de parcă moleculele stratului tău exterior de piele nu pot interacționa cum trebuie cu moleculele coerente de aer din jurul tău. Dar în afară de asta, arăta la fel ca întotdeauna.

Doar că nimeni nu putea s-o atingă sau s-o prindă sau s-o tragă înapoi în sfera de defuziune. Nu conta cât de tare țipa sau plângea sau o implora cineva să nu facă asta. Nu conta cât de bine putea înțelege cineva că tot ce-a vrut de la viață

se făcea una cu pământul. Nu conta că măcar una din celulele din fantoma care fusese corpul ei era pe jumătate a altcuiva.

Nu conta, pentru că ce voiam eu era imaterial.

Am fi putut face atât de multe. Am fi putut aduce o nouă viață în lumea asta plină de minuni și viața aia ne-ar fi putut schimba pe amândoi, ne-ar fi făcut mai buni, ar fi reparat ceasurile defecte din creierele noastre, ceasuri care nu ne permiteau să fim fericiți, când fericirea era atât de ușor de atins. Nu era doar un cineva înăuntrul ei. Era un undeva, un loc în care ne-am fi putut elibera amândoi de cei care nu avuseserăm intenția să devenim, pentru că asta e magia faptului de a crea viață – fiecare decizie greșită pe care ai luat-o vreodată devine un pas pe drumul înșelător către casă. Pentru un scurt moment am avut o casă. Era de mărimea unei celule, dar era suficientă pentru a încăpea în ea tot ce dorisem vreodată.

M-am prăbușit pe podea și m-am uitat fix la ea. Penelope m-a privit și ea.

Și-a atins stomacul. Îmi place să cred că ăla a fost momentul în care s-a răzgândit și s-a hotărât să păstreze copilul și să fim o familie.

VP - 54

Dar bineînțeles că era prea târziu. Chiar dacă ar fi vrut să fugă înapoi în sfera de defuziune și să inverseze procesul, nu se mai putea mișca. Se dezlipea.

Neuronii ei nu mai erau capabili să-i miște mușchii, mușchii ei nu mai erau capabili să-i transporte oasele, oasele ei nici măcar nu mai erau oase, inima ei, inima lui, inima copilului nostru nu avea să bată niciodată în ceea ce nu mai era pântecul ei.

S-a dematerializat în fața mea. Ei. Ei s-au dematerializat în fața mea. Mâna ei era pe stomac. Ochii ei erau înghețați de teroare, regret, suferință. Și ai mei.

Am vrut să memorez fiecare contur de-al ei cât încă mai avea unul, dar era imposibil să îmi desprind privirea de pe ochii ei. Moleculele ei s-au îndepărtat unele de altele, au luat-o în toate direcțiile, prin pereți, tavan, podea, până când n-a mai rămas nimic.

34.