de lucruri. Pentru că, ghici ce? Ei aveau dreptate, și noi nu. Te simți bine când îți pasă. Și știi ce te face să te simți chiar și mai bine? Să contribui cu ceva, orice, la lume. Nu zic nimic altceva, Tom. Fă ceva. Fii ceva. Creează ceva.
— Cum? am zis. Eu nu sunt cineva. Și o să fie din ce în ce mai rău. Tata își testează prototipul în iulie. Și când o să funcționeze, pentru că bineînțeles c-o să
funcționeze, el o să fie un geniu și mai mare, iar eu o să fiu un… nimic și mai mare.
VP - 42
Nimeni n-a știut ce să mai zică. Problema când cunoști oamenii prea bine e că
toate cuvintele lor nu mai înseamnă nimic și tăcerile lor înseamnă totul.
26.
Ne-am întors cu toții la mașina zburătoare, trecând pe lângă clădirile ponosite înghițite de floră, cu Xiao și Asher luând-o înainte să vorbească discret despre nuntă – Xiao urma să fie cavaler de onoare. Mi-am dat seama că Deisha de-abia aștepta să zică mai mult, dar nu eram în stare să ascult, pentru că stăteam cu gândul la cum se întâlniseră ei trei fără mine, ca să poată discuta ce dezastru uriaș
ajunsesem să fiu.
Ce mai rămăsese din trotuar se dezintegra încet, dar sigur, fiecare crăpătură
era plină de buruieni care-ți veneau până la genunchi, așa că mă uitam pe unde merg, să nu mă împiedic. Ăsta e singurul motiv pentru care am văzut strălucirea metalică îngropată dedesubt. Era un vechi ceas de buzunar. Carcasa placată cu aur era roasă și pătată, dar pentru că era închis capacul, sticla dinăuntru nu era prea zgâriată. Ceasul principal avea limbi cu săgeți în vârf pentru ore și minute și sub el era un ceas mai mic, scobit, cu o limbă subțire, delicată, pentru numărarea secundelor. Pe cadranul de porțelan scria HAMILTON WATCH CO., 1909.
Când inventezi trenul, inventezi și deraierea. La începutul secolului douăzeci, accidentele de tren erau comune, pentru că trenurile care rulau pe aceleași șine nu erau sincronizate cu precizie. Ora exactă era cu adevărat o chestiune de viață
și de moarte. Un ceas ca ăsta era făcut să protejeze oamenii. Toate tehnologiile din lumea mea erau conectate la un cronometru global, coordonate la microsecundă, o planetă de oameni trăind la unison. Dar ceasul ăsta de buzunar era dintr-o eră a izolării temporale, de pe o planetă unde fiecare om trăia în propria definiție a timpului.
Așa mă simțeam și eu. Deisha, Xiao și Asher trăiau în zone cu fus orar diferit, dar reușeau cumva să țină legătura, în timp ce eu rămâneam în urmă.
— Tom, a zis Deisha, trebuie să vezi asta.
De supărare eram pregătit să-i zic ceva de căcat în replică, dar se oprise în fața unei clădiri din cărămidă roșie, cu două etaje, ale cărei decorațiuni de lemn purtau încă amprente de vopsea crem și se uita printr-o fereastră. Sticla era spartă și murdară și când m-am uitat prin ea am văzut că fusese cândva o bibliotecă. Podeaua era plină de sute de cărți descompuse, iar din resturile de hârtie creșteau o duzină de pini fusiformi, întinzându-se după lumina soarelui, care radia prin acoperișul pe jumătate prăbușit. Deisha a făcut ochii mari la mine VP - 43
într-un fel jucăuș pe care nu-l văzusem probabil în cel puțin zece ani. Devenise din ce în ce mai dură de-a lungul anilor și nu aveam nici cea mai vagă idee dacă
asta era doar o evoluție firească sau o consecință a erorii umane. Nu mai eram așa de apropiați cum obișnuiam să fim. Intimitatea frenetică a prieteniei adolescentine dispăruse de mult.
— N-ar fi trebuit să zic toate lucrurile alea, a zis Deisha. Dar nu știu când o să
am altă oportunitate. Nu ne mai vedem deloc.
— Trăiești într-o bază secretă, în Antarctica, am zis.
— Avem un teleportator, a zis ea. Am putea vorbi. La propriu.
Prietenii mei și cu mine obișnuiam să discutăm despre dramele relațiilor noastre adolescentine, dar, în afară de câte-o glumă porcoasă din când în când, nu vorbeam despre sex. Și niciodată nu discutam despre Deisha în felul ăla. Era o înțelegere mutuală, tacită, dar cimentată în timp, între noi că nu vom trece linia cu ea. Dar stând lângă ea, umerii noștri atingându-se, privind printr-un geam murdar cum ies copacii dintr-o grămadă de cărți făcute praf, am început să mă
gândesc cât de netrecut era de fapt linia aia. Era, până la urmă, o linie, dacă nu putea fi trecută?
Înapoi la mașina zburătoare, Xiao și Asher sintetizau sandvișuri și bere. Am zburat înapoi în oraș în tăcere, Asher oprind pilotul automat și conducându-ne acasă chiar el, Deisha uitându-se în gol la copacii de sub noi, Xiao ațipind pe umărul meu pe bancheta din spate, eu încercând să mă concentrez pe durerea mea pentru a nu-mi imagina cum ar putea fi să-mi sărut cea mai apropiată
prietenă. Există un cuvânt pentru ceva ce știi că n-ar trebui să faci, că ar fi greșit în toate felurile care contează pentru tine, dar ești destul de sigur că o s-o faci oricum? Sau e doar – uman?
Dintr-odată am realizat că ceasul vechi era la mine-n buzunar. Nu avusesem de gând să-l iau cu mine. Conform legilor internaționale, nu aveai voie să scoți nimic dintr-o rezervație de biosferă. Comisesem, din greșeală, prima mea infracțiune. Aveau să urmeze mai multe.
După ce ne-am luat la revedere de la Asher și Xiao, i-am spus Deishei că putem vorbi la propriu acum, dacă avea timp. Deja îmi petrecusem nopțile funerare cu Hester, Megan și Tabitha, așa că nu pot să mă prefac că nu știam unde puteam ajunge. La mine acasă, i-am spus ultimele cuvinte ale mamei, am plâns, ea m-a ținut în brațe, am sărutat-o, m-am culcat cu ea. Oare găsisem o altă cale să alienez pe cineva căruia-i păsa de mine? Probabil. Dar mie-mi place să le folosesc pe cele cu succes garantat.
A doua zi am acceptat slujba de la laboratorul tatălui meu. Trei zile mai târziu, am cunoscut-o pe Penelope Weschler. I-am mai văzut pe Deisha, Xiao și Asher o VP - 44
singură dată – un bar, glume proaste și zâmbete triste, Deisha păstrând distanța, vizibil încordată când ne-am îmbrățișat la sfârșit, prieteni vechi îndepărtându-se unul de altul pentru că asta fac prietenii vechi.
27.
Viața e definită în cea mai mare parte de felul în care reacționezi la eșec.
Niciodată nu am avut succes la nimic, așa că pentru mine eșecul e practic sinonim cu viața. Dar pentru alți oameni, oameni care au succes în mai mult sau mai puțin toate încercările lor, oameni ca tata și Penelope, reacțiile la eșec pot fi imprevizibile.
De exemplu, după ce a trebuit să renunțe la cariera ei de astronaut, Penelope a făcut o groază de sex neprotejat cu străini. Se întâlnea cu ei undeva, se ducea la ei acasă, și dacă era menționată problema contracepției – și incredibil de puțini dintre ei deschideau subiectul, presupunând că dacă ea nu zicea nimic, atunci era de la sine înțeles că lua medicația corespunzătoare – nu mințea niciodată, pur și simplu spunea că nu folosește protecție și, dacă voiau, erau liberi să încerce să
vadă ce se întâmplă. Majoritatea dintre ei făceau asta fără să stea prea mult pe gânduri, mult prea încântați că femeia asta avidă și frumoasă îi voia, ca să se mai împiedice de obstacole minore, iar cei câțiva care stăteau pe gânduri erau foarte ușor seduși de aviditatea și frumusețea ei.
De ce să faci sex neprotejat când sunt atâtea feluri simple în care poți evita concepția? Pentru că, na, destinul sau ceva. Penelope s-a gândit că destinul i-a proiectat creierul pentru a fi astronautul perfect, dar în același timp i-a hărăzit și un defect neurologic indetectabil care să o împiedice să meargă vreodată în spațiu. Destinul o futuse. Așa că acum futea și ea destinul. Își punea corpul la bătaie într-un pariu care putea să implice un final cu o nouă viață în peisaj, și fiecare dimineață în care nu se trezea însărcinată era una în care rămânea cu un pas înaintea destinului.
Își spunea că dacă ar fi fost să se întâmple, ar fi păstrat copilul. Indiferent al cui era, ar fi încercat să facă lucrurile să meargă cu el. Și-ar fi concentrat ambiția extraordinară pe a fi mamă. Poate că nu avea să călătorească între planete, dar avea să fie cea mai bună mamă care trăise vreodată.
Doar că Penelope n-a rămas gravidă. Indiferent de numărul de oameni cu care se culca, destinul nu se lăsa futut.
Bineînțeles că nu știam lucrurile astea când m-am culcat cu ea. Credeam că
sunt special. Mă gândeam că urma să se îmbarce într-o misiune experimentală, VP - 45
