Nu e ca și când totul era perfect în lumea mea. Oamenii încă mai sufereau de anxietate și stres și chimie neurală dereglată. Uzul de produse farmaceutice era agresiv. La fel era și panica de statut4. Puterea încă mai corupea, infidelitatea încă

mai durea, căsătoriile încă se mai destrămau. Iubirea încă putea fi neîmpărtășită.

Copilăria putea fi un loc de joacă sau o pivniță. Unii oameni sunt pur și simplu structural nepricepuți în pat și nicio cantitate de pornografie interactivă nu poate schimba asta.

Dar în lumea construită pe baza energiei nelimitate a Motorului Goettreider, petrolul era irelevant, resursele de bază erau bogate și toată lumea avea acces la tot felul de îmbunătățiri tehnologice. Nu toată lumea alegea să trăiască în tehno-utopia noastră globală și nu era ca și când țările nu aveau relații tensionate sau relații diplomatice, dar armamentul era atât de sofisticat și viața atât de confortabilă, că nu existase un conflict geopolitic real vreme de treizeci de ani.

Pentru ce să te mai lupți?

Îmi pare rău dacă sună incredibil sau insensibil, dar așa e.

Descoperirile științifice erau principalul factor motivațional al societății, având în vedere că și cele mai obscure teorii puteau fi puse în aplicare datorită

resurselor bogate. Religia nu prea avea loc în sfera publică. Sute de milioane de 4 Termen teoretizat de sociologul american C. Wright Mills în cartea lui, White Collar. The American Middle Classes, din 1951. Wright Mills consideră această panică de statut lupta frustrantă a unui individ de a se regăsi pe sine într-o „piață de străini”, unde prestigiul e fragil, iar visurile sunt considerate a fi false.

VP - 55

oameni erau încă religioși, dar mai degrabă sub formă de manifestare culturală.

Ca dansurile populare sau găluștele umplute.

Moralitatea nu a decăzut în nihilism. Oamenii erau buni, oamenii erau obraznici, oamenii erau generoși, oamenii erau lacomi, oamenii erau curajoși și lași, perspicace și grei de cap, care se sacrificau pe sine și care se distrugeau pe sine, încăpățânați și comozi, fericiți și triști. Încă mai puteai să te bați cu cineva dacă ziceai ceva greșit unei persoane greșite la barul greșit. Oamenii răniți încă

mai luau decizii proaste. Oamenii deștepți uneori făceau lucruri cretine. Dar era loc pentru toată lumea pe Pământ.

Ce e religia? Ce e filosofia? Ce e arta? E-o întrebare – de ce?

Într-o lume nenorocită de inegalități sistemice și nevoi toxice, răspunsul e evaziv și nesatisfăcător. Și mai există și un din cauza pe care poți da vina. Din cauza naturii umane. Din cauza banilor. Din cauza guvernului. Din cauza unor păpușari magici care ne manipulează din vizuina lor cerească. Acest din cauza nu poate niciodată să răspundă la de ce.

Diferența existențială dintre lumea mea și lumea asta e că în lumea din care vin eu acest din cauza e evident – uită-te în jur. Nu e nevoie să întrebi de ce.

Răspunsul era clar. Eram fericiți. Scopul nostru era să fim așa în continuare și, dacă puteam contribui cumva, să îi facem pe cei de după noi să fie și mai fericiți, așa cum făcuseră și cei dinaintea noastră.

Da, înțeleg că asta e o definiție destul de funcțională a ideologiei – un sistem de convingeri atât de acaparant, încât face orice întrebare inutilă.

Nu era perfect. Se făceau greșeli. Se petreceau accidente. Erau înfrânte ambiții. Erau răniți oameni. Mureau mame. Copiii nu erau capabili să înțeleagă

de ce nu îi iubeau tații lor. Femeile rămâneau însărcinate și nu voiau copiii. Se sinucideau oameni.

Dar era o lume bună, o lume rațională, miliarde de oameni cu vieți care însemnau ceva, unii egoiști, unii altruiști, majoritatea și, și. Niciunul dintre ei nu a meritat ce le-am făcut.

35.

Mă trezesc într-un spital, gândurile mele sunt noroioase și dispersate. La început mă gândesc că am asurzit, dar sunt numai amortizoarele de sunet din cabina sterilă de recuperare. Ochii mei au nevoie de mult timp pentru a se focaliza, ca și când undele de lumină care se rotesc în sus de-a lungul nervilor mei optici se tocesc în tranzit. Trebuie că i-am speriat ca dracu’ dacă m-au îndopat VP - 56

așa tare cu medicamente. Poate că tot ce s-a întâmplat după aceea a fost din cauză că doctorii n-au nimerit dozajul. Poate că scannerele neurale mi-au calibrat greșit nivelul de endorfine. Poate că niciuna din alegerile pe care le-am făcut după

aceea n-au fost cu adevărat alegeri.

Mă rog, câte din alegerile noastre sunt alegeri cu adevărat? Creierul e o furtună lichidă cu fulgere care se învârte și pocnește într-un kilogram și jumătate de carne umedă. Există deciziile conștiente cu adevărat sau e totul un impuls instinctiv îmbrăcat frumos într-o logică malformată?

Astea sunt întrebările pe care sigur nu mi le puneam în timp ce aburul chimic s-a evaporat și adevărul de plumb a ceea ce se întâmplase a apărut la orizont.

Penelope dispărută. Celula noastră dispărută. Geniul tatălui meu făcut țăndări.

Laboratorul lui abandonat. Misiunea amânată pe termen nedefinit. Întreaga echipă, crononauți, tehnicieni, sfătuitori, tata, cu toții închiși în camere izolate comunicațional în timp ce avocații se strângeau pentru interogatorii, prevestind un potop de sancțiuni legale, reputații stigmatizate, represiuni guvernamentale, audituri corporative, privarea întregului câmp de studiu al călătoriei în timp de o generație.

E extraordinar câte daune poate produce un penis.

36.

În lumea mea, oamenii aveau o relație diferită cu autoritățile. Sintetizatoarele de mâncare, reciclanții de haine și turnurile imense, interconectate, de locuințe însemnau că nimeni nu ducea lipsă de mâncare sau adăpost. Furturile nu mai erau profitabile pentru că totul era codificat și urmărit prin GPS, așa că, chiar dacă

furai ceva, nu puteai să-l folosești sau să-l duci undeva. Bolile mintale și abuzul de droguri existau, dar erau tratate ca probleme de sănătate. Medicamentele erau autosintetizabile în orice clinică locală. Puteai să dezvolți o dependență de amplificatoare de spumă sau bomboane binare sau morfocaină și să te duci să

dormi sub un pod sau ceva dacă chiar voiai, dar nimeni nu făcea asta.

Pur și simplu, nu era o lume rebelă. Poate că asta sună penibil și nu, precum punkul, de exemplu, doar că punkul nici nu a existat în lumea mea. Nu era nevoie de punk.

Asta nu înseamnă că entropia nu a aruncat niciodată sistemul în dezordine, doar că atunci când o făcea, majoritatea oamenilor așteptau răbdători ca autoritățile să-și facă ordine-n ogradă, ca să ne putem întoarce la siguranță și confort și bunăstare. Toate nevoile noastre materiale erau administrate de VP - 57

corporații dotate cu departamente de servicii clienți excelente, astfel încât guvernele alese erau acolo doar pentru supraveghere legală, siguranță publică, contracte comerciale internaționale și asistență în caz de dezastre. Oamenii aveau încredere în sistem.

De asta a fost ușor să ies pur și simplu din spital, chiar dacă tehnic vorbind trebuia să rămân în custodia poliției până la alte indicații. Nimeni nu m-a oprit, pentru că nu era tipul de societate în care oamenii încălcau deliberat protocolul.

Statul întins în cubul de recuperare izolat acustic trebuia să fie comod și liniștit.

Doar că, singur cu gândurile mele, mă simțeam mai degrabă îngropat de viu într-un sicriu. Creierul meu respingea orice evaluare ordonată a situației, ca și când organul însuși se închisese în sine pentru a preveni contaminarea. Poate creierul tău să formeze crustă pe amintire cum face pielea pe rană? Creierul meu sigur asta încerca să facă. Am deschis cubul și m-am uitat în jur, în camera fără geamuri în care era așezat. Nu era niciun paznic. Nimeni nu s-ar fi gândit că trebuie să fiu păzit. Mi-am reconstituit îmbrăcămintea și am luat-o la pas pe hol. Tehnicienii medicali erau toți ocupați cu pacienți, iar cei care m-au văzut au presupus că

plecam din spital pentru că aveam voie s-o fac. Nonșalanța mea nu era nepăsare în fața presiunii. Era șoc acut. Sângele meu era lavă. Din inima mea ieșeau flăcări.

Dar durerea care îmi aprindea nervii nu-și putea găsi drumul înspre mintea mea amorțită.

În fața spitalului era o piață largă cu locuri de aterizare pentru mașinile zburătoare, cu pontoane pentru capsulele de tranzit și platforme de teleportare.

Sute de oameni se mișcau într-o direcție sau alta, mergând la serviciu, vizitând pacienți, făcându-și analize, lăsând parteneri, luând membri ai familiei, bârfind cu colegi, povestind cu prieteni, flirtând cu necunoscuți, un nod fractal al vieții de zi cu zi. În soarele după-amiezii, nimeni nu știa prin ce trecusem.

Am privit încrengătura de mașini zburătoare trecând pe deasupra mea. Pentru că sunt văzute de jos la fel de des ca de sus, părțile inferioare ale mașinilor zburătoare sunt proiectate pentru a fi la fel de plăcute precum cele superioare, coastele netede ale unor țevi fluorescente și carcasele rotunde ale motoarelor antigravitaționale vibrând de la forța pasivă. Am realizat că nu-mi aduceam aminte ce se întâmplase cu șoferul mașinii zburătoare care o omorâse pe mama.

Nu puteam să-mi imaginez fața lui sau să-mi aduc aminte numele lui. Era rănit?

Internat în spitalul din care tocmai plecasem? Venise la înmormântare, stând stingher undeva în spatele mulțimii, nesigur dacă ar trebui să-și exprime condoleanțele în persoană sau să rămână mut și jenat la periferie? Cum se simte în legătură cu ce i-a făcut familiei mele? Prezența lui a fost ca o umbră formată

VP - 58

printr-un truc al luminii, persoana asta care a schimbat totul în viața mea, dar pe care o uitasem complet.

Am zâmbit amabil tuturor oamenilor pe lângă care-am trecut traversând piața și urcând într-o capsulă de tranzit.