Ce-aș fi putut să fac? Mi-am împachetat bagajul și-am fugit de-acasă.
Aveam doișpe ani. Am fugit vreme de nouășpe zile.
22.
Înainte de a merge să lucrez pentru tata, am avut alte câteva joburi. De fiecare dată era la fel. Compania mă contacta pentru că algoritmul privat de angajare pe care îl folosiseră îmi alesese numele și erau imediat pătrunși de un fior de interes când își dădeau seama cine era tata. Se gândeau că poate eram și eu un geniu și le puteam revoluționa produsul sau serviciul sau sistemul. La interviuri, îmi VP - 35
percepeau greșit ambivalența timidă drept nonșalanță condescendentă.
Primeam postul – de fiecare dată primeam postul – și aveau nevoie de vreo două
săptămâni să-și dea seama de greșeală. Nu eram un geniu. Eram un tip cu nume de familie.
Ultima dată am lucrat pentru o agenție de publicitate care se specializează în marketing senzorial. Ei sunt cei care se asigură că fiecare reclamă pe care o vezi în viața de zi cu zi e adaptată la gusturile, stilul, demografia, istoricul achizițiilor tale și alte nenumărate criterii interconectate. Ca atunci când treci pe lângă un panou publicitar, să vezi ceva ce chiar îți dorești sau un model mai nou a ceva ce ai deja. Folosesc fluxuri de informație variabile în timp real, așa că poți să vezi altă
reclamă în funcție de dispoziția ta de dinainte și de după prânz, dacă ești în întârziere sau ai timp de pierdut, dacă ai făcut sex în noaptea precedentă sau te-ai certat cu partenerul tău în dimineața aia. În cazul unei experiențe neplăcute cu produsele unei anumite companii, îi dădeau unui competitor șansa de a-ți schimba preferințele.
Ideea mea genială a fost ca toți clienții să poată plăti o taxă lunară pentru a nu mai vedea nicio reclamă. În loc de marketing individualizat de nișă, o lume golită
total de larma promoțională. A fost un eșec total.
Pentru că se pare că oamenilor le plac reclamele. Mai ales când au scopul de a deforma mediul vizual din jurul tău pentru a scoate în evidență nevoile tale și nu ale altora, ca și când ai fi centrul indispensabil al economiei globale. Nimeni n-a vrut să plătească pentru privilegiul de a fi irelevant în raport cu interesele comerciale. În afară de mine. De fapt, ce-am făcut a fost să îmi determin angajatorul să lanseze un proiect nou și scump numai pentru mine. O industrie de un om.
Înainte de asta, am lucrat pentru o companie care se ocupa de microtrenduri
– mofturi vestimentare care pot să apară, să atingă punctul maxim și să se dizolve într-o zi, chiar și în câteva ore. Unele erau globale, dar de obicei hiperlocale, mii de oameni dintr-un anumit cartier poartă aceiași papuci sau geci sau frizuri când se duc la muncă și, până la prânz, niciunul dintre ei n-ar mai purta genul ăla de haine nici mort.
Odată cu apariția containerelor pentru reciclarea hainelor, frecvența evoluției în modă a devenit amețitoare. Poți să îți deconstruiești și reconstruiești ținuta când și cum vrei. Dar dacă îți păsa de lucrurile astea, și erau miliarde cărora le păsa, era stresant să ții mereu pasul cu ultimele protocoale vestimentare. Unor oameni li se părea mai ușor să poarte un body uniform, cu puncte de marcaj, și să își proiecteze ținuta pe el, pentru a putea să-și păstreze lookul cât mai fluid cu putință.
VP - 36
Compania la care lucram procesa o cantitate incredibilă de date pentru a preconiza și controla aceste mofturi ultrarapide pentru marile case de modă și ei sperau ca eu să le pot mări cifra de afaceri. Problema e că mie nu-mi place să ies în evidență, așa că moda mă enervează. Îmi setez reciclantul vestimentar de acasă să genereze ajustări minore și aleatorii în ținutele mele doar ca să fiu lăsat în pace de oamenii care observă lucrurile astea, dar altfel port cam același lucru în fiecare zi. La început, angajatorii mei au crezut că eram deliberat enigmatic cu privire la lookul meu, pentru a-i ține în joc de glezne, dar până la sfârșitul primei mele săptămâni acolo au devenit suspicioși.
De fapt, am reușit să măresc imediat încasările, până când și-au dat seama că
făcusem același lucru pe care îl făcusem acasă – setasem algoritmii lor de predicție pe aleatoriu. Milioane de oameni purtau un anume stil de pantaloni sau un anume croi al cămășii sau o anumită grosime a curelei pentru că așa le spunea sistemul. Dar nu din motive estetice, ci din pură întâmplare. Aveam un contract, deci nu puteau să mă dea afară. M-au mutat la un proiect mai puțin relevant cu animale de companie.
Din păcate, companiei nu-i păsa în mod special de profit. Când trăiești într-o lume a prosperității universale, oamenii chiar se străduiesc să facă lucruri care funcționează bine. Nu vor să-și păcălească clienții. Vor să-i ajute să fie mai fericiți.
Iar specialitatea mea se pare că e dezamăgirea și dezastrul.
Mi-am petrecut cei zece ani de după facultate ca din inerție, disprețuind oportunitățile care-mi apăreau în cale din cauza tatii și în aceeași timp necăutând altele. Realizez că asta nu-i tocmai o trăsătură încântătoare de caracter a unui adult – fiecare din fostele mele mi-a repetat chestia asta cu varii niveluri de intensitate, în numeroase ocazii. Când ai o relație sănătoasă măcar cu unul din părinții tăi, e greu să înțelegi care dracu’ e problema – pur și simplu, na, mai crești și tu odată. Dar mă simt așa bine când dau vina pe tata, e ca o mâncărime care cere mereu să fie scărpinată.
Dacă dai la o parte tot dintre mine și Penelope, în afară de lucrul care ne-a pus în mișcare la cel mai elementar nivel, asta e tot ce aveam în comun – ca un ceas cu o limbă stricată, unii oameni nu pot să țină pasul, indiferent de câte ori sunt întorși.
23.
Atunci când am fugit de-acasă am luat o decizie crucială și, privind în urmă, destul de inteligentă – nu urma să vorbesc cu nimeni care arăta mai în vârstă de VP - 37
șaișpe ani. Mi-am făcut un bagaj în care aveam un sintetizator de mâncare, un reciclant de haine și o interfață de divertisment, am oprit protocoalele aferente de urmărire și am ieșit pe ușa din față a casei.
Am luat o capsulă de tranzit înspre unul dintre sectoarele mărginașe din Toronto și am abordat primul copil pe care l-am văzut. I-am zis că fugisem de acasă și că aveam nevoie de un loc în care să stau peste noapte. S-a decis instantaneu că era șmecher ce făcusem și m-a lăsat să dorm la el. Părinții lui n-au aflat niciodată că am fost acolo. Am stat în camera lui și ne-am jucat jocuri de imersiune virtuală până târziu în noapte. Ziua următoare m-am mutat, am luat o capsulă până în alt sector și am făcut același lucru, am găsit un puști, i-am zis adevărul, am dormit la el fără să afle părinții lui și am trecut mai departe.
La început abordam numai băieți pentru că aveam doișpe ani și fetele erau intimidante. Mă așteptam ca măcar câțiva dintre puștii cu care mă întâlneam să
mă dea în gât, dar niciunul n-a făcut-o. După două săptămâni, am abordat o fată.
A fost chiar mai încântată decât oricare dintre băieți. Așteptase toată viața un necunoscut care să vină la ea și să-i propună o aventură, dar una care nu necesita ca ea să părăsească siguranța propriului dormitor. Nu ne-am jucat nimic în noaptea aia, asta dacă nu consideri sărutatul vreme de patru ore un joc. A fost prima dată când am sărutat o fată. Numele ei era Robin Swelter.
Am stat cu Robin cinci nopți, până când ne-a prins fratele ei în chiloți. M-a tras de pe ea în timp ce ea își acoperea pieptul semiformat și mi-a dat un pumn în gură. Părinții lor au dat buzna înăuntru fiind mult prea șocați de faptul că
locuisem în casa lor vreme de cinci zile, fără ca ei să știe, ca să se mai poată enerva corespunzător. I-au sunat pe părinții mei în timp ce drona lor medicală îmi punea gheață pe ochiul învinețit. Mama a venit să mă ia și avea o privire feroce.
În cele cinci nopți de bâjbâieli adolescentine, Robin și cu mine am învățat destul despre cum funcționează trupurile noastre complementare ca să fim catapultați în topul experienței sexuale de la școlile noastre. Mă plimbam pe holuri ca o legendă în devenire. Fiecare fată care mă ignorase cu hotărâre mă
remarca dintr-odată. Și, mulțumită filiformei Robin și curiozității ei generoase, știam câte ceva despre ce să fac cu toată atenția primită.
Robin și cu mine am ținut legătura, dar amândoi știam că vraja se rupsese. Nu pot să zic c-am iubit-o, dar niciodată n-am apreciat un om mai mult.
Mama era convinsă că am fugit din cauza lui Robin, nu că o întâlnisem în călătoriile mele. O idilă adolescentină era acceptabilă. O provocare nesăbuită din partea tatălui meu, nu.
În ceea ce-l privește pe tata, el a fost doar puțin îngrijorat, și asta mai mult din cauza faptului că panica și îngrijorarea mamei din alea nouășpe zile îi VP - 38
monopolizaseră rutina. Când a aflat că aș fi putut supraviețui la infinit dacă nu aș
fi fost sedus de îmbrățișările moi ale lui Robin Swelter, a decis că și-a îndeplinit misiunea de tată. Mai ales că m-a trimis de-acasă și n-am murit. Ba chiar am reușit să intru în chiloții cuiva.
24.
