27.

Viața e definită în cea mai mare parte de felul în care reacționezi la eșec.

Niciodată nu am avut succes la nimic, așa că pentru mine eșecul e practic sinonim cu viața. Dar pentru alți oameni, oameni care au succes în mai mult sau mai puțin toate încercările lor, oameni ca tata și Penelope, reacțiile la eșec pot fi imprevizibile.

De exemplu, după ce a trebuit să renunțe la cariera ei de astronaut, Penelope a făcut o groază de sex neprotejat cu străini. Se întâlnea cu ei undeva, se ducea la ei acasă, și dacă era menționată problema contracepției – și incredibil de puțini dintre ei deschideau subiectul, presupunând că dacă ea nu zicea nimic, atunci era de la sine înțeles că lua medicația corespunzătoare – nu mințea niciodată, pur și simplu spunea că nu folosește protecție și, dacă voiau, erau liberi să încerce să

vadă ce se întâmplă. Majoritatea dintre ei făceau asta fără să stea prea mult pe gânduri, mult prea încântați că femeia asta avidă și frumoasă îi voia, ca să se mai împiedice de obstacole minore, iar cei câțiva care stăteau pe gânduri erau foarte ușor seduși de aviditatea și frumusețea ei.

De ce să faci sex neprotejat când sunt atâtea feluri simple în care poți evita concepția? Pentru că, na, destinul sau ceva. Penelope s-a gândit că destinul i-a proiectat creierul pentru a fi astronautul perfect, dar în același timp i-a hărăzit și un defect neurologic indetectabil care să o împiedice să meargă vreodată în spațiu. Destinul o futuse. Așa că acum futea și ea destinul. Își punea corpul la bătaie într-un pariu care putea să implice un final cu o nouă viață în peisaj, și fiecare dimineață în care nu se trezea însărcinată era una în care rămânea cu un pas înaintea destinului.

Își spunea că dacă ar fi fost să se întâmple, ar fi păstrat copilul. Indiferent al cui era, ar fi încercat să facă lucrurile să meargă cu el. Și-ar fi concentrat ambiția extraordinară pe a fi mamă. Poate că nu avea să călătorească între planete, dar avea să fie cea mai bună mamă care trăise vreodată.

Doar că Penelope n-a rămas gravidă. Indiferent de numărul de oameni cu care se culca, destinul nu se lăsa futut.

Bineînțeles că nu știam lucrurile astea când m-am culcat cu ea. Credeam că

sunt special. Mă gândeam că urma să se îmbarce într-o misiune experimentală, VP - 45

deschizătoare de drumuri, prin spațiu și timp, din care nu știa dacă se va mai întoarce, și voia să și-o tragă pentru ultima oară. Și, dintr-un motiv inexplicabil, îi plăcea cum arăt.

Când n-a zis nimic de protecție, ei bine, am fost unul dintre tipii ăia care presupuneau că se ocupa ea de asta. Nimeni nu s-a așteptat vreodată ca eu să

mă ocup de ceva. Cu atât mai puțin de ceva atât de însemnat ca prevenția fertilizării ovulului ei de către sperma mea.

Dacă toată chestia asta sună oarecum moralizator, înseamnă că m-am exprimat prea echivoc. Nu mă deranjează deloc că Penelope s-a culcat cu o mulțime de necunoscuți. Am fost și eu unul dintre ei. Ce mă deranjează e că am fost mult prea prost ca să-mi dau seama că pentru ea nu însemna nimic. Cel puțin nu ce aș fi vrut eu să însemne.

28.

Aș putea descrie noaptea mea cu Penelope și poate chiar sunt un scriitor destul de priceput încât aș putea chiar transmite ceva din erotismul ei amețitor.

Dar nu am să o fac. O mai văzusem dezbrăcată, dar vederea chiar e simțul cu cel mai puțin farmec. Felul în care o simțeam, pielea ei pe pielea mea, greutatea ei deasupra mea, corpul meu în corpul ei, gust și miros, sunetele pe care le scoteam, densitatea experienței senzoriale făcea irelevant felul în care ea arăta. Deși îmi aduc aminte fiecare detaliu din felul în care arăta, pentru că îmi spusese să las lumina aprinsă.

Deja am zis prea mult. Vreau să rămână personal, măcar asta, dacă nu altceva.

Știu că nu contează, că n-a contat, dar a contat, încă mai contează pentru mine.

Hai să mai încerc o dată – m-am culcat cu ea.

După aceea, stând în patul meu, pentru că a venit la mine, ca să poată pleca oricând, am vorbit.

Asta am vrut să spun, că nu au fost doar treișopt de minute de aerobic și un rămas-bun mincinos. A rămas aprobe trei ore. Am stat strânși unul în altul și am vorbit despre viețile noastre. Mai mult ea despre a ei și eu am ascultat, am încercat să pun întrebările potrivite și să țin minte răspunsurile, în caz că nu era doar o aventură de-o noapte, în caz că devenea ceva mai mult.

Știu, e adorabil și trist că am crezut că ăsta ar fi putut fi începutul unei relații.

Mi-a vorbit despre copilăria ei, despre pregătirea de astronaut, despre eșecul ei, despre depresia ei, despre perioada ei de sex irațional. Toate lucrurile pe care ți le-am spus despre ea sunt lucruri pe care ea mi le-a povestit în noaptea aia. La VP - 46

momentul ăla am fost fascinat. Dacă îmi spunea lucrurile astea intime, trebuia să

însemn ceva pentru ea.

Acum mi se pare mult mai plauzibil că erau doar o paradigmă definitorie a felului în care Penelope se sabota singură. Adică, eu eram fiul șefului. Fiul șefului, despre care toată lumea știa că-i un distrus. Și ea se culcase cu mine, îmi spusese problemele ei și stătuse trează jumătate de noapte când dimineață la prima oră

trebuia să ajungă la laborator pentru a porni într-o călătorie experimentală în timp, în valoare de un miliard de dolari – eram mult prea îndrăgostit ca să înțeleg ce se întâmpla cu adevărat.

Și adevărul e că încă nu-mi pasă. Chiar și după tot ce s-a întâmplat… am iubito. Nu cred că asta justifică acțiunile mele ulterioare. Dar le explică.

La un moment dat, atât de târziu în noapte că era dimineață devreme, Penelope mi-a spus de ce se decisese să schimbe spațiul cu timpul și să devină

crononaut.

— Mi-am petrecut toată viața încercând să fiu cel mai bun astronaut care-a existat vreodată, a zis, și singurul lucru pentru care o să fiu ținută minte e un studiu de caz preventiv pentru proceduri sigure de anulare a misiunii. Chestia asta m-a deprimat o perioadă foarte lungă. Până când într-o zi mi-am dat seama. Nu contează dacă ești cel mai bun, atâta timp cât ești primul.

Bineînțeles că înțelegeam. Era lecția pe care o învățasem la doișpe ani –

greșelile tale, rănile tale, compromisurile tale, eșecul și durerea și putrefacția, totul e luat de vânt ca frunzele uscate dacă reușești să fii primul.

29.

La un moment dat am adormit îmbrățișat cu Penelope și mai târziu ea s-a desfăcut din îmbrățișare și a plecat pe nesimțite. Pentru prima oară n-am întârziat la serviciu. Locul fremăta. O mulțime de supervizori militari, guvernamentali, științifici și corporatiști verificau dispozitivele de comunicare la intervale de cincisprezece secunde. Era apogeul vieții tatălui meu – prima misiune înapoi în timp a umanității.

Totul era pregătit. Mai rămăseseră doar verificările medicale de rutină, pentru a se asigura că echipa principală de crononauți era în gata de misiune. Dar având în vedere că fuseseră testați în fiecare dimineață în ultima lună, ce s-ar fi putut schimba față de ultima zi?

Am intrat în centrul medical, încercând să par nonșalant în timp ce ochii mei se uitau în toate părțile, căutând-o pe Penelope și gândindu-mă ce față va face VP - 47

când avea să mă vadă. Mă simțeam de parcă restul vieții mele urma să depindă

de expresia ei facială inițială, de dinainte ca barierele emoționale să-i blocheze reacțiile nonverbale. Voiam s-o văd înainte de a mă vedea ea pe mine, ca să

observ orice s-ar fi citit pe fața ei – entuziasm, regret, rușine, speranță, iubire.

Mare idiot mai sunt!

Bănuiesc că asta-i problema când ești obișnuit să te trezești în propriile tale vise. Devine foarte ușor să confunzi iluziile romantice cu realitatea.

Am reușit să o văd primul pe Penelope. Era înconjurată de o echipă de tehnicieni medicali agitați. Camera era ciudat de liniștită, ca imediat după o avalanșă sau când cineva e lansat în vacuumul-aspirator al spațiului. Nimeni nu vorbea, pur și simplu așteptau ca Penelope să zică ceva în timp ce se uitau în oricare altă direcție, numai la ea nu. Singurul care se uita direct la ea eram eu. Și când m-a văzut, a reacționat cum nu mă așteptam niciodată s-o facă.

Părea feroce. Nimeni nu se uitase la mine așa, așa feroce, de când aveam doișpe ani și mama era în fața ușii lui Robin Selter, la nouășpe zile după ce fugisem de-acasă.

Și după aia Penelope Weschler a făcut ceva de neconceput. A izbucnit în lacrimi.

30.

Era însărcinată.

Nu era o sarcină dezvoltată. Fertilizarea de-abia se întâmplase. Cel mai ambițios spermatozoid al meu se cuplase la ovocitul ei secundar undeva în treimea exterioară a trompei ei uterine. În stadiul ăsta, după șase ore, zigotul nu se divizase nici măcar o dată. Era încă un organism unicelular. Mitoza urma să se petreacă în vreo optsprezece ore. Douăzeci și trei dintre cromozomii mei și douăzeci și trei dintre cromozomii ei se înfășuraseră unul în altul și au format un fus de diviziune, migrând dintr-o parte în alta a globului microscopic dinăuntrul ei. Viața umană în stadiul ei cel mai vremelnic.

Sunt cam 37 000 000 000 000 de celule în corpul uman. Asta fără să numărăm microorganismele din tractul tău digestiv. 37 de trilioane de celule care conțin ADN-ul tău. În momentul ăla, la șase ore după ce ejaculasem în vaginul ei precum cel mai mare cretin, anonimul zigot Weschler/Barren era o singură celulă. Mai avea nevoie de 36 999 999 999 999 până să devină ceva căruia să-i poți pune, legal, un nume.