pentru a deveni și mai strălucitori, și mai ambițioși, inclusiv pe Victor Barren, care și-a făcut două din cele trei doctorate acolo. Dacă ar trebui să pun degetul pe ziua în care tata m-a trecut pe linie moartă, ar fi ziua în care aplicația mea la Institutul Goettreider a fost respinsă. Era considerat unul dintre cei mai apreciați absolvenți și cu toate astea nu au făcut o excepție pentru singurul său copil. M-am mutat de la ai mei în apartamentul de la etajul 184 și m-am înscris la Universitatea din Toronto.

Când era întrebat despre experiențele lui de război, tot ce zicea Lionel Goettreider era că Niels Bohr îi salvase viața. S-a întors în Danemarca o singură

dată, pentru înmormântarea lui Bohr din 1962. Și se pare că nu a mai avut niciodată încredere în altcineva. Puținii săi prieteni erau doar colegi politicoși.

Trăia singur. Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. Ceea ce a avut, în locul oamenilor, au fost infinitele posibilități ale minții sale și o determinare implacabilă de a construi o lume mai bună.

Sau asta se predă în fiecare școală de pe planetă.

46.

În 1965, Lionel Goettreider avea patruzeci și doi de ani. Nu era vreun înțelept Înalt Prelat al Științei. Era doar un bărbat nici prea tânăr, nici prea bătrân.

Avea o față lungă, unghiulară, pomeți proeminenți, un nas încovoiat care arăta de parcă ar fi fost spart într-o bătaie cu mult timp în urmă, buze pline, arcuite, păr creț, șaten, des și sprâncene ascuțite care se zbârleau deasupra ochelarilor, ai căror lentile erau murdărite de amprente pe margini. Ochii lui aveau iriși tricolori, un inel albastru, un inel verde, un inel căprui. Avea gene lungi și o încrețitură mare a pielii între sprâncene. Avea un pic peste un metru optzeci, umeri largi, dar lăbărțați, mâini și picioare prea lungi pentru trunchiul lui.

Astea sunt câteva din lucrurile pe care le observi când stai chiar în fața celei mai importante persoane din istorie, iar el nu te poate vedea, pentru că ești acoperit de un câmp dislocator care deformează fotonii din jurul corpului tău, făcându-te invizibil aparatelor foto și ochiului.

Dar exista ceva ce nu anticipasem – mirosul.

Nasul lui Lionel Goettreider se încrețește. Inspiră rapid și face ochii roată prin laborator. Miroase ceva care nu ar trebui să fie acolo. Se uită în jur, încercând să-l găsească. Șocat, fac un pas în spate. Pentru că mă miroase, de fapt, pe mine.

VP - 71

E de neconceput că tata a neglijat ceva atât de elementar ca mirosul, dar după

aia îmi dau seama – ar trebui să fiu imaterial. Moleculele mele ar trebui să fie dezmembrate, intangibile și, în consecință, de nemirosit. Dar nu am trecut prin sfera de defuziune înainte de a mă întoarce în timp. Asta înseamnă că, în ciuda invizibilității mele, pot atinge lucrurile. Nici măcar n-o fac deliberat. Moleculele din corpul meu pot interacționa cu moleculele din jurul meu. Dacă eram imaterial, compușii volatilizați care săreau din mine prin aer ar fi trecut direct prin receptorii olfactivi din nasul încovoiat al lui Lionel Goettreider. Dar nu sunt imaterial.

În întreaga mea viață, toată lumea a așteptat să fac ceva spectaculos. Să

dovedesc că eram fiul tatălui meu. Ei bine, într-un final am făcut-o – doar că s-a dovedit a fi spectaculos de stupid.

Am făcut o greșeală foarte, foarte mare.

În timp ce mă îndepărtez de el, mă lovesc de o consolă și răstorn cana de cafea de pe ea. Lichidul negru, uleios, dinăuntru se varsă. Un firicel de cafea picură pe porțelanul alb, înaintând către suprafața metalică, verde-cenușiu a consolei.

Goettreider îl vede și el. Dungile de pe nasul lui se transmit mai departe sprâncenelor lui, iar încrețitura dintre ele devine și mai accentuată. Cafeaua băltește la baza cănii. El o ridică, șterge lichidul cu mâna și mâna de halatul lui alb, scrobit, de laborator. Se uită în jur, nedumerit.

Nu știu dacă din cauza traumei emoționale provocate de sinuciderea lui Penelope nu am intrat în sfera de defuziune sau dacă sunt un pur și simplu un idiot total – și faptul că aparatul de călătorie în timp putuse fi activat fără a-mi confirma imaterialitatea arată o scăpare majoră a tatălui meu, lucru care mi-ar fi prilejuit mult mai multă satisfacție dacă nu încercam din răsputeri să nu-mi pierd cumpătul.

Caut cu ochii un loc în care să pot sta fără a avea vreo șansă de a atinge ceva sau pe cineva. Dar problema nu e doar acțiunea deliberată. Corpul meu e o avalanșă de răspunsuri, căldură, hormoni, gaze, chimicale, radiații, toate autonome. Încerc să-mi fac un plan, dar gândurile mele sunt un amestec de regret, panică și scârbă de sine, ca și când cineva ar fi agitat o sticlă de suc cu acid și ar fi desfăcut dopul înăuntrul creierului meu. Mintea mi se pare dublată, triplată, cvadruplată în mod ciudat, ca un fel de bâlbâială cognitivă sau ecou cognitiv sau – bănuiesc că așa e frica. Cu siguranță că trăisem o viață ușoară, pentru că îmi e greu să mă concentrez să pun un picior în fața celuilalt.

Mintea mă trăda, cum mă mai trădase de-atâtea ori în viață, dar de data asta nu mai era nimeni care să mă salveze de mine. Nicio mamă cu privire feroce bătând la ușă pentru a-și lua acasă fugarul sexualizat între timp. Era foarte VP - 72

asemănător cu momentul în care realizezi că nu mai visezi, că te-ai trezit la tine în pat și trebuie să te pregătești de treabă. Doar că în cazul ăsta treaba mea e să

scap dracului din trecut.

E un cotlon pe una dintre părți, format de două console care nu se ating în partea din spate. Mișcându-mă cât mai silențios cu putință, mă strecor acolo ca să-mi trag sufletul înainte ca toată chestia asta să scape și mai tare de sub control.

Calc pe un rucsac de piele, cu curelele lui de alamă lăsate desfăcute, dat la o parte din drum. Înăuntru lui e o cutie împachetată cu o fundiță lucioasă pe ea. Recunosc rucsacul, era al lui Goettreider – asocierea cu el garantează faptul că nu aveau să

se demodeze niciodată. Dar cadoul dinăuntru e un detaliu pe care nu îl observasem în niciuna dintre simulări. E bine să te concentrezi pe lucrurile mici în loc să privești în ansamblu. Ansamblul fiind că tocmai am fost aproape de un dezastru total.

47.

Cea mai mare problemă cu modelarea eficientă a impactului cognitiv al călătoriei în timp asupra unui subiect uman e că nimeni n-o făcuse niciodată.

Te poți întreba de ce tata n-a putut să facă pur și simplu o încercare înainte, cum să zic, să trimită crononauții înapoi un minut sau o oră sau o zi, să-și ia niște notițe, să facă niște calcule, să aibă confirmarea că e măcar un pic sigur? Tot călătorie în timp s-ar fi numit sau nu ar fi fost îndeajuns de spectaculos?

Ei bine, nu, normal că nu. Câțiva dintre sfătuitorii prudenți ai tatălui meu ridicau întrebările astea din când în când. Dar erau expediați rapid ca având lipsa necesară de fermitate pentru o asemenea încercare deschizătoare de drumuri și încurajați să își exprime prudența în laboratorul altcuiva.

Vin dintr-o lume unde imposibilul e ceva normal. Așa că experimentul care urma să-i definească posteritatea tatălui meu nu putea să fie doar un succes.

Trebuia să fie dramatic. O lovitură de grație. O declarație încrezătoare, vizionară, care să nu fie uitată niciodată. Era o misiune care urma să fie martora celui mai important experiment științific din istoria omenirii, pentru că ăsta e tipul de comparație care voia tata să-l facă oamenii după aia chiar cu el. Scopul lui era să

se asigure că numele de Barren și Goettreider erau menționate în aceeași propoziție cât se poate de des.

Și iată-mă aici, adevăratul martor al istoriei, îndeplinind visul de grandoare al tatălui meu – dar catastrofa mea de creier năruie până și chestia asta, singura mea mare șansă de a-mi pune amprenta pentru totdeauna pierzându-se în VP - 73

fundături tangențiale și memorie și expozeuri ostentative. E greu de crezut că am petrecut luni de zile antrenându-mă pentru asta – umăr la umăr cu Penelope, destul de aproape ca să simt mirosul de liliac și portocală din părul ei, pentru că

stăteam în direcția în care bătea mult prea tare aerul condiționat. Gândurile mi se spărgeau în ele însele, disipate și goale, un sistem de navigare funcționând greșit, ca ăla din mașina zburătoare care a omorât-o pe mama.

Am venit aici ca să fac ceva ce nimeni altcineva nu a mai făcut. Să fiu primul.

Să fac istorie fiind martorul istoriei. De undeva din ceața fractală a conștiinței mele noroioase vine un ordin sonor, clar, îngropat adânc în timpul antrenamentului meu de crononaut – concentrează-te. Concentrează-te pe informațiile concrete. Ce vezi. Ce auzi. Ce miroși. Ce guști. Ce atingi. Nu contează

ce simți. Durerea nu contează. Suferința, furia, umilința, dragostea, uluirea, niciuna dintre astea nu contează. Concentrează-te pe ce e real.

Faptul că ești într-o mare belea e real. Faptul că ai făcut o greșeală e real.

Oportunitatea de a te ridica la nivelul unei provocări, chiar dacă e o provocare a propriei tale stupidități, e reală.

48.

Lionel se uită în jur, intrigat de mișcările-fantomă. Dar înainte de a putea investiga mai departe, pe singura ușă a laboratorului, de oțel gros, cu o yală grea, pe care o închide, intră o femeie. O recunosc imediat – e Îndrăzneața.

Numele ei e Ursula Francoeur, profesor de fizică la Universitatea Stanford, prima profesoară titulară de fizică pe care au avut-o, dacă-mi aduc bine aminte de la seminarele din liceu. E jumătatea singurului cuplu căsătorit dintre cei Șaisprezece Martori. Soțul ei e Gelosul, Jerome Francoeur, birocratul care a aprobat finanțare lui Goettreider. De ce ar fi gelos un administrator al fondurilor federale pentru știință și tehnologie pe un om de știință obscur, chiar și în momentul lui de triumf neașteptat, e unul dintre misterele acestui fascinant moment din istorie.

Abia procesez că e puțin cam ciudat că Ursula Francoeur a încuiat ușa – istoria afirmă că de-abia se cunoșteau – când Lionel Goettreider o privește cu un zâmbet foarte straniu. Anxios. Grijuliu. Plin de semnificații. Sunt foarte multe lucruri în zâmbetul ăla.

Și apoi sunt martor la ceva ce nu am auzit să fie menționat în niciuna dintre nenumăratele analize biografice, discuții științifice, inițiative artistice sau VP - 74

reprezentări virtuale, ceva la care nimeni nu s-a gândit măcar până când s-a întâmplat chiar în fața mea.

Lionel și Ursula se sărută.

49.