Dar era o lume bună, o lume rațională, miliarde de oameni cu vieți care însemnau ceva, unii egoiști, unii altruiști, majoritatea și, și. Niciunul dintre ei nu a meritat ce le-am făcut.
35.
Mă trezesc într-un spital, gândurile mele sunt noroioase și dispersate. La început mă gândesc că am asurzit, dar sunt numai amortizoarele de sunet din cabina sterilă de recuperare. Ochii mei au nevoie de mult timp pentru a se focaliza, ca și când undele de lumină care se rotesc în sus de-a lungul nervilor mei optici se tocesc în tranzit. Trebuie că i-am speriat ca dracu’ dacă m-au îndopat VP - 56
așa tare cu medicamente. Poate că tot ce s-a întâmplat după aceea a fost din cauză că doctorii n-au nimerit dozajul. Poate că scannerele neurale mi-au calibrat greșit nivelul de endorfine. Poate că niciuna din alegerile pe care le-am făcut după
aceea n-au fost cu adevărat alegeri.
Mă rog, câte din alegerile noastre sunt alegeri cu adevărat? Creierul e o furtună lichidă cu fulgere care se învârte și pocnește într-un kilogram și jumătate de carne umedă. Există deciziile conștiente cu adevărat sau e totul un impuls instinctiv îmbrăcat frumos într-o logică malformată?
Astea sunt întrebările pe care sigur nu mi le puneam în timp ce aburul chimic s-a evaporat și adevărul de plumb a ceea ce se întâmplase a apărut la orizont.
Penelope dispărută. Celula noastră dispărută. Geniul tatălui meu făcut țăndări.
Laboratorul lui abandonat. Misiunea amânată pe termen nedefinit. Întreaga echipă, crononauți, tehnicieni, sfătuitori, tata, cu toții închiși în camere izolate comunicațional în timp ce avocații se strângeau pentru interogatorii, prevestind un potop de sancțiuni legale, reputații stigmatizate, represiuni guvernamentale, audituri corporative, privarea întregului câmp de studiu al călătoriei în timp de o generație.
E extraordinar câte daune poate produce un penis.
36.
În lumea mea, oamenii aveau o relație diferită cu autoritățile. Sintetizatoarele de mâncare, reciclanții de haine și turnurile imense, interconectate, de locuințe însemnau că nimeni nu ducea lipsă de mâncare sau adăpost. Furturile nu mai erau profitabile pentru că totul era codificat și urmărit prin GPS, așa că, chiar dacă
furai ceva, nu puteai să-l folosești sau să-l duci undeva. Bolile mintale și abuzul de droguri existau, dar erau tratate ca probleme de sănătate. Medicamentele erau autosintetizabile în orice clinică locală. Puteai să dezvolți o dependență de amplificatoare de spumă sau bomboane binare sau morfocaină și să te duci să
dormi sub un pod sau ceva dacă chiar voiai, dar nimeni nu făcea asta.
Pur și simplu, nu era o lume rebelă. Poate că asta sună penibil și nu, precum punkul, de exemplu, doar că punkul nici nu a existat în lumea mea. Nu era nevoie de punk.
Asta nu înseamnă că entropia nu a aruncat niciodată sistemul în dezordine, doar că atunci când o făcea, majoritatea oamenilor așteptau răbdători ca autoritățile să-și facă ordine-n ogradă, ca să ne putem întoarce la siguranță și confort și bunăstare. Toate nevoile noastre materiale erau administrate de VP - 57
corporații dotate cu departamente de servicii clienți excelente, astfel încât guvernele alese erau acolo doar pentru supraveghere legală, siguranță publică, contracte comerciale internaționale și asistență în caz de dezastre. Oamenii aveau încredere în sistem.
De asta a fost ușor să ies pur și simplu din spital, chiar dacă tehnic vorbind trebuia să rămân în custodia poliției până la alte indicații. Nimeni nu m-a oprit, pentru că nu era tipul de societate în care oamenii încălcau deliberat protocolul.
Statul întins în cubul de recuperare izolat acustic trebuia să fie comod și liniștit.
Doar că, singur cu gândurile mele, mă simțeam mai degrabă îngropat de viu într-un sicriu. Creierul meu respingea orice evaluare ordonată a situației, ca și când organul însuși se închisese în sine pentru a preveni contaminarea. Poate creierul tău să formeze crustă pe amintire cum face pielea pe rană? Creierul meu sigur asta încerca să facă. Am deschis cubul și m-am uitat în jur, în camera fără geamuri în care era așezat. Nu era niciun paznic. Nimeni nu s-ar fi gândit că trebuie să fiu păzit. Mi-am reconstituit îmbrăcămintea și am luat-o la pas pe hol. Tehnicienii medicali erau toți ocupați cu pacienți, iar cei care m-au văzut au presupus că
plecam din spital pentru că aveam voie s-o fac. Nonșalanța mea nu era nepăsare în fața presiunii. Era șoc acut. Sângele meu era lavă. Din inima mea ieșeau flăcări.
Dar durerea care îmi aprindea nervii nu-și putea găsi drumul înspre mintea mea amorțită.
În fața spitalului era o piață largă cu locuri de aterizare pentru mașinile zburătoare, cu pontoane pentru capsulele de tranzit și platforme de teleportare.
Sute de oameni se mișcau într-o direcție sau alta, mergând la serviciu, vizitând pacienți, făcându-și analize, lăsând parteneri, luând membri ai familiei, bârfind cu colegi, povestind cu prieteni, flirtând cu necunoscuți, un nod fractal al vieții de zi cu zi. În soarele după-amiezii, nimeni nu știa prin ce trecusem.
Am privit încrengătura de mașini zburătoare trecând pe deasupra mea. Pentru că sunt văzute de jos la fel de des ca de sus, părțile inferioare ale mașinilor zburătoare sunt proiectate pentru a fi la fel de plăcute precum cele superioare, coastele netede ale unor țevi fluorescente și carcasele rotunde ale motoarelor antigravitaționale vibrând de la forța pasivă. Am realizat că nu-mi aduceam aminte ce se întâmplase cu șoferul mașinii zburătoare care o omorâse pe mama.
Nu puteam să-mi imaginez fața lui sau să-mi aduc aminte numele lui. Era rănit?
Internat în spitalul din care tocmai plecasem? Venise la înmormântare, stând stingher undeva în spatele mulțimii, nesigur dacă ar trebui să-și exprime condoleanțele în persoană sau să rămână mut și jenat la periferie? Cum se simte în legătură cu ce i-a făcut familiei mele? Prezența lui a fost ca o umbră formată
VP - 58
printr-un truc al luminii, persoana asta care a schimbat totul în viața mea, dar pe care o uitasem complet.
Am zâmbit amabil tuturor oamenilor pe lângă care-am trecut traversând piața și urcând într-o capsulă de tranzit.
Nu puteam să-mi explic ce fac. N-aveam niciun plan. Aveam iar doișpe ani și fugeam de-acasă. Într-un loc în care nu m-ar fi putut găsi nimeni niciodată.
37.
M-am întors la mine în apartament. Nu eram îngrijorat că aveam să fiu urmărit de poliție, așa că am luat o capsulă de tranzit, am rămas în rețeaua publică, supravegheată, și am intrat pe ușa din față în mijlocul zilei. Nu mă ascundeam.
Fugeam. E o diferență.
Nu aveam nimic de împachetat, dar voiam să iau cu mine un curățător-de-corp și să-mi reconstitui îmbrăcămintea. În dormitor l-am văzut – un fir de păr de-al lui Penelope. Era destul încât să-mi fac în incubator o păpușă sexuală animată, identică genetic, cu piele suplă și căldură înăuntru și inteligență artificială în medie. Ar fi făcut tot ce-aș fi vrut eu, oricând aș fi vrut eu și ar fi arătat exact ca ea.
Și dacă drumul ăla se dovedea a fi mult prea ușor de parcurs, prea lipsit de spontaneitate, puteam să mă loghez pe un site de matrimoniale și să găsesc o necunoscută care să vrea să poarte machiaj digital – o proiecție în timp real aplicată virtual pe fața ei – când e cu mine. Putea să arate ca oricine voiam eu, putea să arate ca un tigru sau un delfin sau o călugăriță, dacă asta mă excita, dar ar fi o ființă umană vie, imprevizibilă, care ar fi fost satisfăcută de toată afacerea asta din propriile ei motive ciudate.
Sau aș fi putut să scanez o poză cu ea și s-o introduc în unul din nenumărații algoritmi de matrimoniale și să găsesc o femeie care arăta cât se poate de mult ca ea și să-i spun tot ce trebuia să-i spun ca s-o fac să se îndrăgostească de mine și să folosesc suplimenți feromonali de pe piața neagră ca să ne leg hormonal și poate chiar să-i scad progresiv stima de sine până la punctul în care ar crede că
operațiile estetice sunt ideea ei și puteam să mă căsătoresc cu ea și să fac un copil cu ea și să trăiesc până la adânci bătrâneți cu un simulacru de viață care s-a dizolvat în fața mea.
Ce vreau să zic e că a fost un moment în care am avut și alte opțiuni. Nu unele chibzuite. Opțiuni nechibzuite. Ciudate, bolnave, autodistructive. Dar opțiuni VP - 59
care aveau consecințe limitate la câmpul meu emoțional. Puteam s-o las la nivel personal.
