Și Lionel Goettreider a fost rugat să părăsească Statele Unite ale Americii și să

nu se mai întoarcă niciodată. Emigrase în Statele Unite după al Doilea Război Mondial, când America a pescuit cu o plasă în oceanul de oameni de știință al planetei, pentru a atrage cele mai luminate minți pe teritoriul ei. Acum, el era aruncat din nou la apă.

La două zile după accident, Lionel s-a furișat în laboratorul dărâmat și a salvat Motorul, substituindu-l cu un prototip asemănător, a rezolvat valul de radiații VP - 174

nedetectat până atunci, care ar fi trebuit să-i omoare pe toți, și l-a pornit. Nu l-a mai oprit niciodată.

Ar fi trebuit să se întoarcă în Danemarca, dar a pornit în direcția opusă, a profitat de o oportunitate de cercetare la Hong Kong, a îmbarcat Motorul pe un vapor și l-a dus din San Francisco în insula Hong Kong.

Și acolo, într-o izolare aproape totală, Lionel Goettreider a inventat viitorul.

108.

Lionel e rezervat în ceea ce privește motivul pentru care ne întoarcem la depozitul lui din Chai Wan – sunt sigur că deja ți-ai dat seama, dar încerc să dau și eu senzația aia de suspans, ca să mă las în seama predilecției lui Lionel pentru dramă…

Ne blocăm în traficul dat peste cap de o demonstrație pro-democrație, înaintând cu o viteză care îl face pe Wen să scuipe un torent constant de înjurături în cantoneză, iar parbrizul e pătat de saliva lui scandalizată. Plouă mărunt, dar, bineînțeles, ștergătoarele nu au nicio putere asupra interiorului parbrizului.

Când Lionel s-a mutat la Hong Kong, a avut un singur obiectiv. Un obiectiv atât de avansat tehnologic încât era absurd. Avea nevoie de nenumărate alte inovații pentru a ajunge măcar la punctul în care ar fi putut crea un model teoretic testabil al acestui obiectiv, fără să mai vorbim de construcția propriu-zisă a unui prototip care să eșueze și să fie îmbunătățit și să eșueze și să fie îmbunătățit și să eșueze și să fie îmbunătățit și nimeni altcineva nu avea echipamentul necesar s-o facă, pentru că nimeni altcineva nu avea ce avea el – un Motor Goettreider funcțional.

O sursă de energie nelimitată, curată, pentru a alimenta orice ar fi construit.

E evident faptul că acest Lionel Goettreider nu a pus sursa lui revoluționară de energie la dispoziția întregii lumi. Acest Lionel nu a avut stimulentul martiriului asigurat care să-i lumineze viitorul ca un reflector dintr-un far, în timp ce corpul lui se prăbușea în sine din cauza iradierii de către propriul dispozitiv lacunar. Deci acest Lionel a fost salvat din fața nobleței de către resentimentul impotent pe care i l-a dat mâna nedreaptă servită de univers chiar în momentul lui de triumf.

Faptul că se terminase în ruine însemna că ceva mersese greșit în cursul inițial al timpului, ceea ce Lionel a înțeles intuitiv, cu vanitatea geniului pe care o recunosc atât de bine de la tata.

Ăsta era lucrul care mă enerva cel mai tare la a fi blocat în trafic cu Lionel Goettreider – îmi aducea aminte foarte mult de tata. Nu tata de aici, bărbatul țăcănit, dar cald și grijuliu, care se pierde în umbra mamei. Adevăratul meu tată.

VP - 175

După ce a ajuns în Hong Kong, Lionel a inventat… totul. Când a avut nevoie să

ajusteze traiectoria tehnologiei globale, a schimbat pe ascuns una din invențiile lui pe bani, acțiuni și zero credit. Invențiile lui sunt peste tot în lumea modernă.

Ele sunt lumea modernă. Un fir omniprezent în țesătura civilizației. El e vrăjitorul anonim, enciclopedic, din spatele perdelei vieții de zi cu zi.

Partea bolnavă e că nici măcar nu a arătat lumii cele mai bune rahaturi pe care le-a făcut. În mare parte vindea lucruri de care nu mai avea nevoie, pentru că

trecuse deja de nivelul lor. Uite, de exemplu, în casa lui nu există cabluri electrice, pentru că Lionel a inventat electricitatea wireless cu mai mult de douăzeci de ani în urmă. Acum cinșpe ani a renunțat de tot la electronică și s-a apucat de fotonică, pe care mai apoi a înlocuit-o cu polaritonica experimentală cinci ani mai târziu. I-a permis umanității să construiască civilizația modernă din lucrurile de care el s-a debarasat.

Lumea din care vin nu e așa de pierdută cum credeam. Se pare că era ascunsă

într-un buzunăraș al planetei, concepută și construită și crescută de Lionel Goettreider, iar el era total neinteresat de a o împărți cu noi, ceilalți.

109.

E ușor să fii acaparat de Lionel, de personalitatea sa, de straturile ego-ului său, de resentimentele lui și de așteptările învolburându-se și plesnind și luptând pentru a-i domina tonul. E ca și când ar avea nevoie de o confirmare și de admirație de la mine, dar în același timp nu se poate abține să nu mă certe un pic pentru că mi-a luat așa de mult să-l găsesc. Pot să simt abisul de teroare neagră

din substratul a tot ce zice.

Cunosc teroarea aia, pentru că am simțit-o ultima dată când am văzut-o pe Penny – e teama că ceea ce-mi spune creierul meu nu e real, că ceva fundamental e defect înăuntrul meu și că tot ce cred că știu e o construcție aurorală de autojustificare pe care am ridicat-o ca să mă protejez pe mine de mine. Dacă sunt un Motor Goettreider cu o eroare fatală și în loc de energie generez halucinații care mă otrăvesc ca o scurgere de radiații?

Chestia e că mi-e așa dor de Penny. Mă gândesc constant la ea. Știu că vorbesc ca un adolescent care a făcut o nouă pasiune, dar, la dracu’, e greu să mă

concentrez pe orice altceva în afară de ea. Legătura noastră a fost atât de neașteptată, și acum, când nu știu dacă o să avem vreodată mai mult, am o senzație de dor și de pierdere.

VP - 176

Stau într-o super-mașină cu cel mai deștept om din lume, cheia tuturor lucrurilor pe care le-am tot căutat, iar el mă duce către o ascunzătoare plină de secrete și de mistere și, cu toate astea, mintea mea nu poate să asimileze mare lucru. Dezastrul meu nenorocit de creier tot abandonează prezentul și sare înapoi, la prima dată când am sărutat-o pe Penny, la presiunea precisă pe care au exercitat-o buzele ei asupra buzelor ele în contactul inițial dintre gurile noastre, balansul bărbiilor noastre în timp ce găseam poziția potrivită, buza mea de sus, buza ei de sus, buza mea de jos, buza ei de jos, barba mea nerasă înțepând pielea ei catifelată.

Dacă Lionel vrea să-și păstreze comoara doar pentru el ca o creatură de basm, e treaba lui. Eu vreau doar ca Penny să aibă din nou încredere în mine.

Anxietatea îmi urcă încet, lipicios, în gât, pentru că totul e pe umerii bătrânelului ăstuia care trăncăne lângă mine, și îmi pare rău dacă sună nașpa, dar în timp ce el îmi povestește satisfăcut de cum a catadicsit într-un final să ofere lumii tehnologii care au făcut posibile telefoanele mobile și poziționarea globală

și chiar internetul, după ce le-a păstrat zeci de ani pentru a lucra la planurile lui secrete, singurul lucru la care mă pot gândi e – dacă e și el nebun? Poate că asta e o halucinație comună, ca halucinațiile fanaticilor religioși care se zvârcolesc pe podea și bălmăjesc diverse limbi. Poate că Lionel și cu mine avem aceeași tulburare psihologică și credem amândoi că facem parte dintr-o realitate tehno-utopică alternativă și că suntem decisivi pentru adevăratul destin al umanității.

Dacă faptul că l-am întâlnit nu dovedește că am dreptate, ci dovedește că niciunul dintre noi n-are dreptate?

110.

Parcăm la depozitul din Chai Wan și Wen ne încuie în mașină ca să facă o verificare a perimetrului. Lionel se joacă cu un nasture de la cămașă. Ața cu care e prins a început să se lase.

— Scuză-mă, zice Lionel, dar ceva mă nedumerește. De ce îl tot numești motor?

— Cum adică? zic eu. Așa se numește.

— Dar n-are niciun sens, zice el. Motoarele transformă energia în forță.

Generatoarele transformă forța în energie. Ar trebui să se numească Generatorul Goettreider.

De fapt, chiar îmi aduc aminte de un profesor irascibil din liceu care susținea sus și tare că Lionel Goettreider ar fi șocat că moștenirea lui fusese pătată cu VP - 177

inexactitatea asta fundamentală. Când președintele Johnson a prezentat invenția în fața lumii, într-un discurs televizat din 22 august 1965, consilierii lui științifici încă se contraziceau pe o listă de nume. Doi dintre asistenții speciali ai președintelui Johnson, Jack Valenti și Richard N. Goodwin, s-au lăudat că ei au numit dispozitivul „Motorul pentru Viitor al Doctorului Goettreider” – apelativul optimist pe care l-a folosit Johnson în discursul lui –, imediat devenit informalul Motor Goettreider. Numele a rămas.

Bineînțeles, motivul pentru care invenția a putut fi numită de un scriitor de discursuri al președintelui în loc de inventatorul ei e acela că Lionel nu a trăit îndeajuns de mult ca să-și vadă dispozitivul schimbând lumea. Nici măcar nu a trăit destul cât să-i dea un nume. Știu că ar trebui să-i spun asta, că fiecare moment în care nu-i spun o să facă mult mai ciudat momentul în care-i spun, dar e greu să-i explici cuiva c-ar fi trebuit să moară în niște dureri oribile, apăsătoare, cu cincizeci de ani în urmă.

Înainte ca eu să iau vreo decizie, Wen ne dă OK-ul și Lionel începe să meargă

în felul lui „țeapăn dar fluid” înspre singura ușă din cutia altfel impenetrabilă.

Face un gest de dirijor în fața unui panou cu senzori și ușa se deschide cu un șuierat, ca o trapă în spațiul cosmic.

Înăuntru, depozitul arată la fel de lipsit de ornamente ca în afară, pereți goi de ciment, izolație fonică, piloni și grinzi expuse. Casa lui Lionel a părut ultima redută

a lumii pe care am lăsat-o în urmă, dar depozitul ăsta e doar un depozit. Aerul dinăuntru e rece și astringent, ca și cum orice lucru organic ar fi fost înlăturat cu desăvârșire.

Chiar și-așa, sunt câteva trucuri abile. De exemplu, nicăieri nu sunt cabluri electrice. Și ceea ce părea să fie o podea solidă de ciment e, de fapt, o podea de mici fante în straturi pe niște articulații rotative, care se mișcă la fel ca o bandă

rulantă, înaintând cu o viteză modulată de Lionel cu o mișcare orizontală a degetului în aer. Poartă ceea ce pare să fie un ceas mecanic de mână vechi, cu roți dințate, dar care aparent e un detector de mișcare plin de date analitice prin intermediul cărora controlează tot în jurul nostru.