vreo consecință. Acum era diferit. Acum înnoda continuul spațiu-timp. Și efectul putea să fie profund – putea să salveze viața femeii pe care o iubește.
Așa că a făcut ce faci când ai inima frântă și o mașină a timpului – ceva prostesc.
115.
Totul se întâmplase din cauza călătoriei în timp.
Nu știu câtă răbdare mai ai pentru explicații semilucide ale fizicii călătoriei în timp, dar trebuie să clarific ceva – versiunea de călătorie în timp a lui Lionel nu era la fel ca a lui tata. Amândoi găsiseră o modalitate de a trimite o persoană
înapoi în spațiu și timp, dar avuseseră abordări complet diferite. Două drumuri separate care duc la aceeași destinație.
Principala distincție e că eu am călătorit până la un moment dinainte de propria mea naștere și am generat, din greșeală, o nouă cronologie care începe din acel punct, dar Lionel călătorea la momente din timpul vieții lui, în alte locuri de pe planetă. Ceea ce însemna că exista simultan în două locuri în același moment în timp. Așa că i-a luat ceva să realizeze ce am realizat eu imediat –
călătoria în timp îi face rău creierului tău. Corpul tău poate, mai mult sau mai puțin, să o suporte, dar mintea ta se luptă cu disonanța cognitivă.
La început pare OK. Creierul tău e foarte bun la a controla disonanța cognitivă.
Fără-ndoială, e funcția principală a creierului tău. Simțurile tale absorb o frenezie VP - 185
uriașă de informație în fiecare moment în care ești conștient, iar creierul tău trebuie să o simplifice până la coerență, pentru ca tu să poți să funcționezi. Îți permite să te concentrezi, mută stimulii nenecesari la periferie și analizează
cantități imense de date perceptive cu niște metode euristice uluitoare.
Ca filmele. Știi cum funcționează filmele, nu? Ceea ce tu vezi ca o imagine în mișcare e, de fapt, o serie de imagini statice în succesiune, pe care creierul tău le interpretează ca mișcare datorită inerției vederii și efectului stroboscopic.
Capacitatea extraordinară a creierului tău de a înlănțui date e motivul pentru care o pictură poate să arate incredibil de vie de la distanță, dar, de aproape, să se transforme în niște puncte de vopsea pe o pânză. Sau motivul pentru care instrumentele individuale ale unei orchestre formează o simfonie.
Versiunea călătoriei în timp a lui Lionel nu îi determina creierul să aibă amintiri simultane ale aceluiași moment în același moment. Percepea călătoriile în trecut ca evenimente în prezent. Se întorcea întotdeauna în prezent după același interval de timp pe care îl petrecuse în trecut – dacă pleca din prezent la opt seara și petrecea două ore în trecut, se întorcea în prezent la zece seara, iar creierul lui nu era nevoit să dubleze cantitatea de informație primită de la stimulii externi.
Când călătorea în timp, nu simțea că amintirile lui din trecut erau în trecut. Simțea pur și simplu că se teleportase într-un alt loc dintr-o altă zonă de fus orar. Doar că zona aia de fus orar era în trecut, astfel că amintirile sale păstrau o cronologie corectă.
Nu însă și cele ale Ursulei.
Lionel nu își dubla experiențele, dar ea o făcea, iar acest lucru i-a distrus mintea Ursulei. Cronologiile intrate astfel în conflict i-au erodat integritatea structurală a barierelor nervoase. Încercau să protejeze mariajul ei folosind doar orele care știau deja că aveau să fie în siguranță, dar de fiecare dată când Lionel călătorea în timp ca s-o vadă, în creierul Ursulei o nouă amintire se forma peste cea veche.
Efectul imediat a fost neglijabil. Efectul cumulativ a fost devastator. Mintea ei extraordinară, cuprinzătoare, lucrul care l-a atras cel mai mult la ea, ceea ce o făcea cine era, a cedat. Nu a putut să suporte brutalitatea pură, electrică, a procesului. Niciun om nu mai trecuse prin asta vreodată, nici unui om nu-i mai fuseseră revizuite parcele micuțe din amintiri, iar și iar și iar. Pentru a face față, creierul ei, ca organ biologic, a început să secreteze plăci senile, pentru a cicatriza ceea ce interpreta ca degradare a materiei cenușii, similară în structura proteică
încâlciturilor neurofibrilare anormale ale bolii Alzheimer.
Pe măsură ce idila lor prin timp a continuat, aceste plăci senile, unice în neurologia umană, pentru că situația ei era unică în istoria omenirii, s-au coagulat VP - 186
într-o otravă dură – celule cancerigene maligne îngropate adânc în centri de memorie ai creierului Ursulei. Nu i-au afectat activitatea de zi cu zi până când au crescut mai mari decât cuibul lor și au mers să-și caute altă casă.
Ursula știa că pierde controlul. Putea să simtă cum mintea ei ascuțită, complexă, se prăbușește în ea însăși ca o magazie neîntreținută din fundul curții.
În lunile dinaintea morții, păstrase întâlnirile lor scurte la un nivel strict carnal, pentru a-i ascunde lui Lionel adevărul. Nu i-a spus niciodată că făcea chimioterapie. Era îngrijorată de ce era în stare.
Îl cunoștea bine.
116.
E miezul nopții în cealaltă parte a planetei, iar între o călătorie la San Francisco și zborul la Hong Kong și fusurile orare, Penny a avut câteva zile să se gândească
la tot ce s-a-ntâmplat. Ce făcea ea acum? A deschis magazinul, a întâmpinat clienții, a pus pe rafturi cărțile returnate, a făcut ordine în stocuri, se poartă de parcă nimic nu-i greșit? Doarme liniștită sau nu doarme deloc? Absența mea face lucrurile mai bune sau mai rele? Cum aș putea să-i dovedesc incontestabil că John nu se va mai întoarce niciodată?
Am nevoie de răspunsuri, dar ceea ce îmi dă Lionel e doar informație. Mă
așteptam să îl revăd pe Lionel Goettreider cel care a murit în 1965, geniul martir și altruist, cu greșelile și eșecurile și durerile lui sufletești tipărite în diverse bibliografii. Dar aici, în lumea asta, sunt doar greșeli și eșecuri și dureri sufletești.
Fața lui nu e fața unei statui. E fața unui om ros de timp. Și cu cât vorbește mai mult, cu atât am mai puțină încredere în el.
Poate că Penny ar ști cum să reacționeze la confesiunile lui. Poate ea i-ar arăta combinația corectă de compasiune și respect și curiozitate. Poate Penny ar avea încredere în el. Cel puțin Penny cea care a existat înainte de a apărea eu în viața ei. Dimineața aia cu John, poate că a creat o nouă versiune a realității, așa cum a făcut-o și călătoria mea în timp, una în care Penny e la fel de diferită de femeia cu care m-am întâlnit în librărie cum sunt eu de John.
N-ai nevoie de călătorii în timp să zdrobești o lume.
Dar te ajută.
VP - 187
117.
Din păcate, asta nu-i o poveste despre cum a vindecat Lionel Goettreider cancerul. E o poveste despre cum cel mai deștept om care a trăit vreodată nu a reușit să salveze iubirea vieții lui – și ce i-a făcut eșecul ăsta.
Lionel era fizician și inginer, nu oncolog, nu genetician. Geniul lui avea limite.
Și-a petrecut următoarele optsprezece luni încercând să vindece cancerul sau măcar să-i încetinească procesul. N-a reușit. Poate dacă s-ar fi apucat de asta cu câteva zeci de ani mai repede. Dar până și cele mai importante idei din mecanica necesară călătoriei în timp îi veniseră când avea patruzeci, cincizeci de ani.
Următoarele decenii fuseseră concentrate în jurul rezolvării barierelor logistice.
