Terminase construcția mașinii timpului cu zece ani în urmă și își petrecuse ultimul deceniu culcându-se cu Ursula și luând medicamentele necesare pentru a fi capabil fizic să se culce cu Ursula. Cei mai buni ani ai lui trecuseră. Chiar și așa, a încercat.
Cea mai eficientă încercare a lui au fost bacteriile nanotehnologice hibrid care mănâncă celulele cancerigene. Problema era că, după ce le dădeai drumul într-un corp omenesc, trebuia să le faci să distingă în timpul procesului între celulele bolnave și celulele sănătoase adiacente. Uneori nanitele pur și simplu mâncau în continuare după ce prindeau gustul cărnii umane. Așa că trebuiau să fie monitorizate atent, în timp real, și dezactivate foarte repede, înainte de a consuma ceva vital.
Lionel s-a întors în timp, până la ultima lui întâlnire cu Ursula. Nu a vrut să fie în același loc și în același timp cu el însuși, așa că a folosit punctul de ieșire al semnalizatorului ca pe un punct de intrare. Pentru Ursula ar fi fost de parcă ar fi dispărut și reapărut instantaneu, arătând cu doi ani mai bătrân.
A înțeles imediat ce se întâmplase. Știa că era pe moarte. Lionel i-a explicat planul de a-i salva viața – dar ea n-a acceptat. Mintea ei dispăruse și nu urma s-o regăsească niciodată. Nu era interesată de o viață fără ea. L-a implorat să nu meargă mai mult în trecut. Chiar dacă ar fi descoperit momentul exact în care apăruse pentru prima dată cancerul în hipocampul ei, îngropat bine în lobul temporal median, era cu câțiva ani în urmă. Avea nevoie de amintirile ei fericite.
Nu voia să dea la schimb anii ăia pentru niște amintiri ale încercărilor lui disperate și probabil inutile de a o vindeca. A vrut să moară în pace, cu ce îi mai rămăsese din creierul ei cândva extraordinar. A vrut să stea întinsă în pat și să își aducă
aminte de momentele lor împreună. Corpul lui și corpul ei, conectate într-un fel care i-a dat înțeles vieții ei, chiar dacă era un înțeles secret, un înțeles ascuns, un VP - 188
înțeles rușinos. Dacă i-ar fi luat amintirile alea, ar fi fost o amputare mult mai devastatoare decât ce i se întâmplase lui Jerome cu decenii în urmă.
Lionel a promis că nu se va mai întoarce în timp. Au plâns, s-au sărutat, și-au spus adio.
Imediat ce se întorcea în prezent, pleca iar în trecut. Și iar. Și iar. Și iar și iar și iar și iar. A pierdut șirul dăților în care s-a întors în timp în exact același moment.
Nu era doar din cauza promisiunii pe care i-a făcut-o – erau și alte motive sistemice pentru care nu se poate întoarce în timp mai devreme de ultima lor zi împreună. Dar, de fiecare dată, încerca într-un alt fel să o convingă pe Ursula să-l lase să încerce s-o vindece. De fiecare dată, ea refuza. De fiecare dată plângeau și se sărutau și își spuneau adio și de fiecare dată încerca din nou.
S-a întors și a forțat-o să ia tratamentul și tratamentul a eșuat și ea a murit oricum, iar ultima amintire a ei cu el a fost una plină de tristețe și furie. A încercat iar și a forțat-o din nou și a eșuat din nou și a murit în brațele lui, cu creierul mâncat de nanite scăpate de sub control, cu un Lionel încercând frenetic să le dezactiveze înainte de a o mânca în întregime și de a-l infecta și pe el. A încercat iar, a eșuat iar, a încercat iar, a eșuat iar și de fiecare dată Ursula era din ce în ce mai rău, mai confuză, mai dezorientată, mai puțin acolo, mai puțin ea. Soțul și fata ei credeau pur și simplu că era devastată de boală. Pentru ei, blocați în timpul liniar și necunoscând resetările cronice pe care Lionel i le aplica Ursulei, li s-a părut doar că s-a îmbolnăvit foarte tare, foarte repede.
Și așa, pentru prima dată în viața lui, Lionel Goettreider s-a dat bătut. S-a mai întors pentru o ultimă oară și Ursula era distrusă, pentru că el o distrusese, așa că pur și simplu a ținut-o în brațe și i-a spus că-i pare rău. Au plâns, s-au sărutat și și-au spus adio.
De data asta, Lionel a rămas în trecut. Ursula s-a prăbușit în bucătărie în ziua următoare și Jerome a dus-o repede la spital. A murit șase zile mai târziu, cu Emma la capul patului.
Lionel s-a dus la înmormântare, a vorbit cu Emma pentru prima dată, a încercat să-și ceară iertare de la Jerome și când s-a terminat totul, s-a întors în prezent. Înainte de asta, cel mai mult timp stătuse în trecut vreo trei ore. Ultima lui călătorie fusese puțin mai lungă de o săptămână.
Iubești pe cineva cincizeci de ani și moare. Oamenii vorbesc despre suferință
ca despre un gol, dar ea nu e goală. E plină. Grea. Nu o absență pe care trebuie să o umpli, ci o greutate pe care o tragi după tine. Pielea ta prinsă în niște cârlige înlănțuite în jurul unor bolovani imenși făcuți din toate variantele de viitor pe care ai crezut că le ai. Cum faci ca acele cinci decenii de iubire să nu devină o VP - 189
mușcătură de șarpe care îți atacă direct inima, inundându-ți corpul de sus până
jos cu otravă?
La dracu’, nu vreau, dar nu pot să nu mă gândesc la tata. Și la cum s-a simțit el când a murit mama. Pentru că, bineînțeles, n-am întrebat niciodată.
Îmi aduc aminte că la o săptămână după moartea ei, am găsit o duzină de sandvișuri cu brânză topită la cuptor aruncate pe bufetul din bucătărie, cu o singură mușcătură în fiecare. Le-am aruncat în modulul de dizolvare organică și am dat din cap dezaprobând egocentrismul tatălui meu – poate să rezolve misterele călătoriei în timp, dar nu poate să înțeleagă sintetizatorul de mâncare.
Acum înțeleg – nu era risipă, era dor. Încerca să recreeze un sandviș pe care soția lui i-l făcuse vreme de treizeci de ani. Dar mașina nu reușea să nimerească
gustul. Și așa devine un sandviș banal ceva extrem de trist.
Tata și-a trăit viața în umbra lui Lionel Goettreider, și eu mi-am trăit viața crezând că nu merită comparat cu el. Mi-a luat până acum să văd ce nu a făcut.
Nu a folosit mașina timpului. Nu s-a întors. Nu a salvat-o. Oricât de multă durere ar fi simțit, a trăit cu ea. Avea o busolă interioară care îi scăpa lui Lionel. Și care îmi scăpa și mie.
Când a murit mama, tata era la patru luni de triumful științific pentru care muncise o viață întreagă. Eu eram tot ce mai avea. Chiar dacă nu contează, chiar dacă nu s-a întâmplat niciodată, chiar dacă singurul loc în care durerea aia mai există e memoria mea, se pare că în sfârșit tata m-a învățat ceva despre iubire.
118.
O dată, luând cina într-un mic bistro franțuzesc la țară, lângă Clermont-Ferrand, după o zi în care au făcut o excursie la conurile de cenușă vulcanică din Chaîne des Puys, Ursula și-a mâncat desertul și i-a explicat lui Lionel concepția ei despre realitate. După ea, realitatea nu era concretă. Era flexibilă și gelatinoasă, ca crème brûlée-ul pe care îl mânca. Suprafața era cristalină, dar era numai o crustă subțire și tare care ține ce e înăuntru și moale în frâu. Odată perforată, ea se spărgea în cioburi ascuțite, când măruntaiele îi năvăleau în afară.
Lionel recunoaște că îi e teamă că ce a făcut cronologiei a declanșat o cădere sistemică chiar în realitate. A început cu doi oameni care voiau să petreacă timp împreună. Dar s-a terminat cu unul din ei nefiind capabil să-i dea celuilalt drumul.
Să te întorci în același moment din timp iar și iar e ca și când ai bate în repetate rânduri cu degetul pe un loc dintr-o oglindă. E de ajuns ca să spargi oglinda?
VP - 190
Probabil că nu. Dar cum îți dai seama dacă acțiunea ta e una nocivă la un nivel imperceptibil pentru integritatea ei structurală?
Ce se întâmplă dacă găurești pielea tare a realității? Ce evadează din spatele ei?
Știu că există o versiune mai bună a lumii ăsteia pentru că am trăit acolo și i-am văzut minunile pe care nu le visase nimeni. Dar asta nu înseamnă că nu există
o versiune mult mai rea a lumii așteptând în curte și sperând să lase cineva ușa din spate deschisă.
Sunt prea ambiguu? O să fiu mai clar – terori pe care nu le-a visat nimeni niciodată, asta iese când se găurește pielea.
Dacă o singură greșeală pe care eu am făcut-o acum cincizeci de ani poate crea o întreagă nouă realitate, care e efectul pe care toate greșelile lui Lionel, prilejuite de toate întoarcerile lui în timp, l-a avut asupra lumii? Și asupra mea?
Am o întrebare care mă roade de când a început Lionel să explice toate lucrurile astea. E una dintre întrebările alea pe care trebuie să le pui chiar dacă
știi răspunsul.
— Când v-ați întors ultima dată în timp? zic eu. Când mai exact?
Lionel verifică afișajul de pe ceasul lui. Îmi spune că a fost cu opt zile în urmă, când în Toronto ar fi fost primele ore ale dimineții.
