Luă sticla şi o înclină spre ea.
— Nu, fiindcă nu-ţi place să bei, sau nu, fiindcă faci pe delicata?
— Abia am sosit aici.
— Asta mi-ai mai spus deja, fetiţo, şi oricum nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Nu aş vrea să profit de ospitalitatea doamnei Wells, spuse Anna pe un ton cumva dezaprobator, ca şi cum ar fi vrut să-i dea de înţeles că nici el nu trebuia să facă acest lucru.
Crosbie scoase dopul de la sticlă, mirosi băutura şi puse dopul la loc.
— Oh, nu există ospitalitate, zise el punând sticla înapoi pe tavă şi alegând o alta. Vei fi taxată pentru orice lucru de care te atingi în camera asta, o să vezi tu, te jupoaie ca hoţii la drumul mare. Ţine minte ce-ţi spun.
— Nu, zise Anna. E achitat totul. Şi doamna Wells a fost extraordinar de primitoare. Ea a insistat să vin să stau aici.
Crosbie avea un aer amuzat.
— Zău? Sunteţi prietene bune, la cataramă? Cele mai bune prietene?
— Ne-am cunoscut pe chei în după-amiaza asta, spuse Anna încruntându-se.
— Absolut din întâmplare, presupun.
— Da. O tânără – domnişoara Mackay – nu a putut să vină
cu vaporul. Verişoara verişoarei doamnei Wells. Şi, fiindcă
domnişoara Mackay n-a mai venit, doamna Wells m-a invitat pe mine în locul ei. Camera şi masa au fost achitate în avans.
— Oho, zise bărbatul umplându-şi un pahar cu băutură.
— Dumneavoastră tocmai v-aţi întors de pe terenurile miniere? spuse Anna, trăgând de timp.
— Da, zise bărbatul. Am fost departe, spre dealuri. Am ajuns aici azi-dimineaţă, adăugă el.
Bău din pahar şi răsuflă adânc, după care spuse:
— Nu, nu-i drept dacă nu-ţi spun. Ţi-a tras o cacealma.
— Cum adică?
— Ţi-a turnat un bluf.
— Nu ştiu ce-nseamnă, domnule Crosbie.
Zâmbi amuzat de confuzia ei, dar n-o corectă.
— Există întotdeauna o domnişoară Mackay, explică el. E o tromboneală de-a ei. Tu o crezi, mergi cu ea acasă şi, până să te dumireşti, te-a şi prins în cursă. Am dreptate? Ai păţit şi tu la fel.
Ţi-a oferit o masă gustoasă şi o baie fierbinte, a fost toată numai lapte şi miere cu tine, iar tu ce-ai făcut pentru ea? O, spuse el mişcând dojenitor din deget, va fi ceva, îţi va cere să faci ceva pentru ea, domnişoară Anna Wetherell. Vei vedea, va veni şi momentul acela, spuse el, dar, sesizând îngrijorarea Annei, adăugă pe un ton mai blând: Iată un lucru pe care trebuie să-l înveţi. Nu există gesturi filantropice într-un oraş al căutătorilor de aur. Dacă ţie ţi se par filantropice, mai uită-te o dată şi te vei lămuri.
— Oh, spuse Anna.
Crosbie goli paharul şi îl puse jos.
— Vrei să bei ceva sau nu?
— Astăzi, nu, mulţumesc.
Bărbatul băgă mâna în buzunar şi scoase ceva de acolo.
Ţinând pumnul strâns, îi spuse:
— Poţi să ghiceşti ce am aici?
— Nu.
— Haide. Încearcă să ghiceşti.
— O monedă.
— Mai grozav decât o monedă. Ghiceşte din nou.
— Nu ştiu, spuse ca panicată.
Desfăcând pumnul, Crosbie îi arătă un bulgăre de aur cam de mărimea şi forma unei castane; râse văzând expresia ei, apoi îi aruncă bulgărele, pe care fata îl prinse între palme.
— Cu aurul ăsta, poţi să cumperi toate sticlele de pe tava asta, plus că îţi mai rămân încă multe lire, spuse bărbatul. E al tău dacă îmi ţii de urât până se întoarce cucoana. O să ai din ce să plăteşti datoriile alea când vor începe să se adune.
