— Crosbie! exclamă şocată doamna Wells.
— Există o măsură în fiecare lucru, spuse Wells. Iar tu ai întrecut-o deja, spuse Wells.
Pe moment, s-ar fi zis că doamna Wells avea să îi dea o ripostă, dar pe urmă se răzgândi. Se tamponă la gură cu un şervet, încercând să-şi recapete cumpătul.
— Iartă-mă, spuse ea.
— Cu iertarea nu se rezolvă nimic. Vreau cheia.
Doamna Wells simulă din nou un chicotit.
— Zău aşa, Crosbie; nu e momentul astăzi. Avem petrecerea navală diseară, şi sunt atâtea lucruri de pregătit. Hai să amânăm pe mâine. Putem sta frumos amândoi, tu şi eu...
— Nu amân nimic pe mâine, zise Wells. Dă-mi cheia.
Doamna Wells se ridică de la masă.
— Cred că ai auzit tot ce-am avut eu de spus pe această
temă. Scuză-mă, zise ea.
— Scuză-mă tu pe mine, cred că tu n-ai auzit tot ce-am spus eu, se răsti Wells împingând scaunul în spate pe podea şi ridicându-se de la masă şi el. Unde e cheia? Pe lănţişorul de la gât?
— Dacă vrei să ştii, replică ea mişcându-se în jurul mesei, cât mai departe de el, este într-un seif la bancă. Nu am o dublură
acasă. Dacă aştepţi până...
— Rahat! se răsti Wells. Porţi cheia pe lănţişorul de la gât.
Se mai îndepărtă cu un pas de el, părând, pentru prima oară, alarmată.
— Te rog, Crosbie. Nu face o scenă.
Crosbie venea ameninţător spre ea:
— Dă-mi cheia.
Încercă să zâmbească, dar îi tremurau buzele.
— Crosbie, zise ea din nou. Fii rezonabil. Noi avem...
— Dă-mi cheia, am zis.
— Provoci o scenă.
— O să provoc o scenă şi mai şi decât asta. Dă cheia încoace!
Doamna Wells încercă să ajungă la uşă, dar Wells se mişcă
mai iute decât ea, înşfăcând-o zdravăn. Se zbătea, vrând să scape din strânsoarea mâinilor lui, însă Wells, bâjbâind cu degetele pe sub corsajul ei, găsi ceea ce căuta: un lănţişor de argint, de care atârna o cheie groasă argintie. Apucând cheia în pumn, trase de
lanţ încercând să-l rupă de la gâtul ei. Degeaba însă, lanţul nu se rupea. Doamna Wells ţipa. Wells trase din nou, mai tare de data asta. Ea îl izbea cu pumnii în piept. Mârâind, se lupta s-o ţină în frâu, dar fără să dea drumul la lanţ. Trase din nou de cheie.
— Crosbie, rosti ea pe un ton sugrumat. Crosbie.
Lanţul se rupse în cele din urmă, iar cheia era în mâna lui; doamna Wells scoase un icnet înfundat. Wells se răsuci pe călcâie, gâfâind un pic, şi se duse direct la seif. Puse cheia în încuietoare şi zdrăngăni de mâner de câteva ori, până când mecanismul se urni din loc, apoi uşa metalică grea se deschise larg.
Seiful era gol.
— Unde-s banii mei? spuse Crosbie Wells.
Doamna Wells se clătina pe picioare, cu palmele puse în jurul gâtului Avea ochii înlăcrimaţi.
— Dacă vrei să te calmezi o clipă, pot să-ţi explic, spuse ea.
— De ce crezi că trebuie să mă calmez? spuse Wells. Am pus o întrebare simplă, atâta tot. Unde-i comoara mea?
— Zău, Crosbie, ascultă un pic, spuse doamna Wells. Pot să
o aduc înapoi – comoara ta. Am pus-o bine pentru o vreme.
Undeva în siguranţă. Pot să ţi-o aduc înapoi, dar asta abia mâine. În regulă? Diseară avem musafiri, nenumăraţi gentlemeni distinşi vin aici, iar eu n-am timp să... să mă duc... acolo unde am ascuns-o. Am prea multă treabă acum.
— Unde sunt documentele mele? zise Wells. Autorizaţia mea de minerit. Certificatul meu de naştere. Scrisoarea de la tata.
— Sunt în acelaşi loc cu aurul.
— I-auzi, ce noutate. Şi unde e locul acela?
