discipolul
romantismului şi nici al vreunui alt curent de idei. O copilărie solitară, fără supraveghere, petrecută în cea mai mare parte a timpului în biblioteca tatălui său, îl pregătise pe Emery Staines pentru nenumărate vieţi posibile, fără a prefera însă vreuna.
Puteai să-l găseşti în costum de zi, discutând despre Cicero sau Seneca, dar la fel de bine puteai să-l întâlneşti purtând bocanci şi pantaloni de stofe, făcând ascensiuni în munţi, în căutarea unei privelişti încântătoare, şi în ambele cazuri, negreşit, se distra pe cinste.
Când a împlinit douăzeci şi unu de ani, a fost întrebat unde îşi dorea să plece în lume, iar el a răspuns prompt „Otago”, ştiind că goana după aur în Victoria pierduse mult din elan şi fiind înamorat de multă vreme de ideea vieţii de prospector, pe care şi-o imagina învăluită într-o aură de donquijotism şi alchimie. Îşi imagina metalul strălucind nevăzut, nedescoperit, pe o plajă
pustie într-un tărâm neştiut de nimeni; îşi imagina luna plină şi galbenă răsărind deasupra necuprinsului mării; se imagina pe sine călărind în şaua calului prin vaduri limpezi, şi dormind sub cerul liber, şi clătind pietrişul într-un şaitroc de lemn, şi înfăşurând aluatul de pâine pe un băţ, ca să-l coacă deasupra jarului fierbinte. Ce minunat ar fi, se gândea el, să poţi spune că
averea ta este mai veche decât toate erele omenirii şi ale istoriei; să spui că ai descoperit-o întâmplător, că ai smuls-o cu mâinile goale din măruntaiele pământului!
Dorinţa i-a fost îndeplinită; i s-a cumpărat un bilet de călătorie pe vaporul Fortunate Wind, cu destinaţia Port Chalmers.
În ziua plecării, tatăl lui l-a povăţuit să fie mereu cu capul pe umeri, să practice virtutea şi să vină acasă odată ce va fi văzut îndeajuns din lumea largă încât să-şi ştie locul în ea. Călătoriile în străinătate, i-a spus el, erau cel mai bun mijloc de educaţie, fiind de datoria unui gentleman să vadă şi să înţeleagă lumea.
După ce şi-au strâns mâna, i-a oferit tânărului Staines un plic cu bani de hârtie, l-a sfătuit să nu-i cheltuiască pe toţi deodată şi i-a spus bună dimineaţa, ca şi cum băiatul ar fi plecat doar la o plimbare şi ar fi urmat să fie înapoi pentru dejun.
— Cu ce se ocupă? întrebă Carver.
— Este magistrat, răspunse Staines.
— Şi e competent?
Tânărul oftă, împingându-şi un pic capul spre ceafă.
— O... da, presupun că e competent. Cum să-l descriu pe tatăl meu? Este un om care citeşte mult şi este bine văzut în profesia lui, dar are o viziune bizară asupra lucrurilor. De exemplu: mi-a spus că moştenirea mea constă doar în vioara şi aparatul lui de ras, afirmând că un om care vrea să-şi croiască
un drum în viaţă nu are nevoie decât de un bărbierit curat şi de un instrument cu care să facă muzică. Cred că a stipulat exact aşa în testamentul lui, lăsându-i mamei tot restul averii. E un ins cam ciudat.
— Hm, zise Carver.
Era ultimul mic dejun pe care îl luau împreună la Hotelul Hawthorn. A doua zi dimineaţă, goeleta Blanche pleca spre
Hokitika, iar barcul Godspeed, proaspăt reparat şi călăfătuit, urma să ridice ancora spre Melbourne câteva ceasuri mai târziu.
— Ştii, adăugă Staines spărgând coaja oului. Este prima oară
de când am debarcat în Dunedin, când cineva m-a întrebat cu ce se ocupă tatăl meu; în schimb, am fost întrebat pe puţin de zece ori unde intenţionez să fac avere şi mi s-au oferit tot felul de sponsorizări, ca să nu-ţi mai spun de câte ori am fost întrebat ce vreau să fac cu banii după ce strâng suficientă avere! Ce ciudat să spui aşa – „avere”! E ca şi cum ai bagateliza importanţa cuvântului.
— Da, zise Carver, cu ochii pe o pagină a ziarului Otago Witness.
— Aştepţi pe cineva? întrebă Staines.
— Ce? spuse Carver fără să ridice privirea.
— Nimic, doar că de zece minute tot citeşti ştirile de navigaţie, spuse Staines. Şi aproape nici nu te-ai atins de mâncare.
— Nu aştept pe nimeni, spuse Carver.
Întoarse pagina ziarului şi începu să citească ştirile transmise de pe terenurile aurifere.
Se aşternu tăcerea. Carver stătea cu ochii în ziar; Staines îşi termina oul. Exact când Staines se pregătea să se ridice de la masă şi să se retragă, uşa se deschise şi înăuntru apăru un curier.
— Domnul Francis Carver, strigă el.
— Eu sunt, spuse Carver ridicând mâna.
Rupse grăbit plicul şi citi dintr-o privire hârtia dinăuntru.
Staines putea vedea prin hârtia subţire că mesajul era compus doar dintr-un singur rând.
— Sper că nu sunt veşti proaste, spuse el.
Carver rămase nemişcat câteva momente; apoi strivi în pumn hârtia şi o azvârli în foc. Scoase un penny din buzunar şi i-l dădu curierului, care o luă din loc numaidecât. Apoi se întoarse spre Staines spunând:
— Cum ţi-ar surâde un ban de aur?
— Nu ştiam că un ban de aur poate să surâdă, zise Staines.
Carver se holbă la el.
— Ai nevoie de ajutor? întrebă Staines.
— Da. Vino cu mine.
Staines urcă scările în urma sponsorului său. Aşteptă ca Francis Carver să descuie uşa şi apoi intră în cameră după el. Nu mai fusese până acum în odaia ocupată de Carver. Era mult mai
mare decât a lui, dar mobilată asemănător. Înăuntru era un aer închis şi neprimenit: aşternuturile rămăseseră răvăşite în mijlocul patului. În centrul camerei era un cufăr cu întărituri de fier. Lipit de capac, era un conosament galben: PROPRIETAR ALISTAIR LAUDERBACK
