— Oh... l-am ars, zise doamna Wells.
Wells se holbă la ea.
— E abia dimineaţă, spuse el.
— Ştiu foarte bine că e abia dimineaţă, Crosbie! zise ea chicotind. L-am folosit ca să-mi aprind focul în dormitor, asta e tot.
— E doar ora nouă, se lamentă Wells. Unde s-a mai pomenit să pui pe foc ziarul din ziua respectivă la ora nouă dimineaţa!
Mai ales că eu nu l-am citit încă. O să mă duc să cumpăr altul.
— Nu arunca şase penny degeaba, spuse doamna Wells. Nu erau decât bârfe în numărul de azi. Nimic interesant, ţi-am mai zis.
Aruncă o privire spre ceasornicul de pe poliţa căminului – era a doua oară când făcea asta, într-un interval de câteva minute, remarcă Anna.
— Mie îmi plac bârfele, spuse Wells. Oricum, ştii prea bine că
vreau să investesc în ceva. Cum să fiu la curent cu preţurile de pe piaţă, dacă nu am ziarul?
— În fine, asta e, aşa a fost să fie. Nu păţeşti nimic dacă mai aştepţi până mâine. Anna, mai vrei pâine prăjită?
Anna se încruntă uşor: doamna Wells o mai întrebase o dată
acest lucru.
— Nu, doamnă, mulţumesc.
— Bun, zise doamna Wells, care bătea din picior fără să-şi dea seama. Ce bine o să ne distrăm noi diseară! Îmi place când se fac pregătiri pentru o petrecere. Iar bărbaţii din marină sunt oameni atât de veseli. Şi excelenţi povestitori. Niciodată nu te plictiseşti în compania lor.
Wells se îmbufnase.
— Ştii foarte bine că eu, dimineaţa, citesc ziarul. Fac asta în fiecare zi.
— N-ai decât să răsfoieşti numărul din Leader, spuse doamna Wells. Sau Lyttelton Times de săptămâna trecută; sunt pe secreterul meu.
— De ce nu le-ai ars pe-astea, atunci?
— Oh, nu ştiu, Crosbie, zău aşa! se răsti doamna Wells. Sunt sigură că nu păţeşti nimic dacă îţi ocupi timpul altfel. Citeşte o broşură despre colonişti. Am un maldăr în biroul de la parter.
Wells bău toată cafeaua şi puse ceaşca, zdrăngănind, pe farfurioară.
— Am nevoie de cheia de la seif, anunţă el.
Annei i se păru că doamna Wells se încordase un pic. Nu se uita la soţul ei, concentrându-se la untul pe care îl întindea pe pâine; după câteva clipe, spuse:
— Dar de ce?
— Cum adică, „dar de ce?” Vreau să mă uit la aurul meu.
— Convenisem împreună să aşteptăm un moment propice de a-l vinde, zise doamna Wells.
— Nu vând nimic. Vreau doar să mă lămuresc care e situaţia mea financiară, atâta tot. Să mă uit prin documentele mele.
— Numai „documente” nu le-aş putea numi, zise doamna Wells hlizindu-se fals.
— Dar cum atunci?
— Oh, nu ştiu, dar sună aşa de pompos, „documente”.
— Autorizaţia mea de minerit. Este un document.
— Şi de ce să-ţi trebuiască ţie acum autorizaţia ta de minerit?
Wells se înfuriase.
— Ce-i asta, mă rog, un interogatoriu?
— Bineînţeles că nu.
— Aşa se numesc, documente, spuse Wells. E şi o scrisoare acolo, pe care mi-aş dori să o recitesc.
— Oh, nu pot să cred, pufni doamna Wells. Cred că ai citit hârtia aia pe puţin de o mie de ori, Crosbie! Până şi eu ştiu pe de
rost cum sună! „Dragă băiatule... tu nu mă cunoşti pe mine...”
Wells pocni cu pumnul în masă, făcând să sară toată vesela.
— Tacă-ţi gura, răcni el.
