făcuseră ea şi Crosbie Wells.
Lucrurile care se petreceau în Casa marilor delicii îi fuseseră
dezvăluite Annei cu binişorul şi treptat. Doamna Wells îi arătase salonul de la parter chiar de a doua zi dimineaţa, iar Annei îi plăcuse foarte mult ce văzuse acolo: separeurile cu tapiţerie de catifea, sticlele verzi din spatele barului, mesele pentru jocuri de cărţi, ruleta, micul confesional cu uşi batante scunde, unde doamna Wells ghicea uneori viitorul, contra cost. La lumina zilei, încăperea semăna cumva cu o sală de muzeu, unde publicul nu avea acces: firicelele de praf, plutind în conurile de lumină
proiectate prin ferestrele înalte, creau un tablou vetust şi spectaculos. Anna era impresionată. Îmbiată de amfitrioana ei, a urcat pe podium şi a învârtit ruleta, urmărind cum acul de cauciuc se deplasa, clac, clac, clac, spre jackpot, ca apoi, cu un clac final, să cadă dincolo de râvnita ţintă.
Doamna Wells nu a invitat-o de la bun început să ia parte la petreceri seara. De la fereastra dormitorului ei, Anna urmărea cum, rând pe rând, bărbaţii veneau, coborând din trăsuri, scoţându-şi mănuşile, păşind pe trotuar ca să bată la uşă; curând după aceea, fumul de ţigări de foi începea să se infiltreze printre duşumele în odaia ei, cu un iz de mirodenii înţepător, împâclind lumina lămpii. Pe la ora nouă, zumzetul iniţial al conversaţiei se transforma într-o hărmălaie generală, punctată de hohote de râs şi aplauze. Anna auzea doar ceea ce răzbătea prin planşeu, deşi, de fiecare dată când cineva deschidea uşa spre coridorul de la parter, gălăgia se intensifica şi putea distinge glasuri individuale. Devenise atât de curioasă, încât se simţea de-a dreptul nefericită să fie lăsată deoparte, aşa că după câteva zile, timidă şi scuzându-se din suflet, a întrebat-o pe doamna Wells dacă nu putea să-i dea voie să servească ea la bar. Şi aşa a ajuns să facă acest lucru în fiecare seară, deşi doamna Wells fixase două reguli: niciun client nu avea voie să i se adreseze direct Annei, căreia, de asemenea, nu îi era permis să danseze.
— Îţi sporeşte valoarea, îi explică Wells. Cu cât clienţii trebuie să aştepte mai mult, cu atât vei încasa şi tu mai mulţi bani când va veni timpul să ieşi pe piaţă.
— Oh, Crosbie, se răţoi doamna Wells. Cine a zis că o să iasă
pe piaţă? Nu fi absurd.
— Fermele, spuse Wells. Asta da afacere! Aş putea să fiu fermier, iar tu, soţie de fermier.
După care, adresându-se Annei:
— E-n regulă, nu-ţi face probleme. Maică-mea a fost târfă,
Dumnezeu s-o odihnească.
— Încearcă doar să te sperie, spuse doamna Wells. Nu-l asculta.
— Nu sunt speriată, zise Anna.
— Nu e speriată, zise Wells.
— Nu are de ce să fie speriată, zise doamna Wells.
De fapt, Annei, dansatoarele i se păreau o minunăţie. Nu erau curioase să o cunoască şi o strigau „Sydney” sau „Port Jackson”, dacă vreodată catadicseau să vorbească cu ea, dar Anna nu avea îndeajuns de multă mândrie ca să se simtă jignită; în orice caz, aerul lor de indiferenţă flegmatică era o sofisticare la care aspira în sinea ei. Fetele aduceau comenzile de băutură
pentru domnii care jucau cărţi, apoi aşteptau ca Anna să toarne în pahare. „O agheasmă lungită”, ziceau ele, pentru whisky cu apă, şi „ o agheasmă tare”, pentru whisky nediluat. După aceea, luau tava cu pahare, proptind-o pe şold sau ţinând-o sus, deasupra capului, şi îşi croiau drum înapoi prin aglomeraţie, lăsând în urma lor un miros greţos de farduri şi colonie.
În 12 mai, locatarii din imobilul de la numărul 35, pe strada Cumberland, s-au trezit devreme. Casa marilor delicii urma să
organizeze o petrecere în acea seară, în cinstea ofiţerilor navali şi a „gentlemenilor cu relaţii în marină”, şi trebuiau făcute o sumedenie de pregătiri pentru acest grandios eveniment.
Doamna Wells angajase un scripcar şi comandase, la prăvălie, lămâi, gin, rom şi câteva sute de metri de sfoară, pe care intenţiona să o taie în bucăţi potrivite ca mărime, pe care să le împletească, formând coroniţe decorative pentru fiecare masă.
— O să fac eu prima coroniţă, ca model, îi spuse ea Annei, iar tu poţi să le faci pe celelalte după-amiază: te învăţ, pas cu pas, cum să procedezi şi cum să ascunzi frumos capetele împletiturii, ca să nu se vadă.
— Prăpădiţi aiurea bunătate de funie, bombăni Wells.
Doamna Wells îşi văzu de treabă, ca şi cum nu l-ar fi auzit.
— Coroniţele arată foarte atractiv; oricum, la o serată
tematică niciodată ornamentele nu sunt de ajuns. Dacă ne mai rămâne nişte sfoară, putem s-o prindem sus, în spatele barului, spuse ea.
Erau împreună la micul dejun, ceea ce nu se prea întâmpla, deoarece Wells se trezea arareori înainte de amiază, iar doamna Wells pleca de obicei de acasă până ca Anna să se scoale.
Doamna Wells părea agitată; poate avea emoţii pentru reuşita petrecerii din acea seară.
— Vor arăta splendid, spuse Anna.
— Ce-o să mai inventezi după aceea? pufni Wells, care era morocănos. O petrecere pentru băieşi – cu un şaitroc pe fiecare masă şi un jgheab amenajat de la bar? „În onoarea omului de rând”, aşa ai putea fixa deviza. „O petrecere pentru omul mediocru. Gentlemenii fără niciun fel de relaţii.” Poftim, e o temă.
— Mai vrei pâine prăjită, Anna?
— Nu, mulţumesc, doamnă.
— Unul dintre oaspeţii de diseară este plin de decoraţii, continuă doamna Wells, schimbând subiectul Ce ziceţi de asta?
Cred că e prima oară când voi fi gazda unui erou naval. Va trebui să-l rugăm să ne povestească şi nouă, nu-i aşa, Anna?
— Da, zise Anna.
— Căpitanul Raxworthy, despre el este vorba. Are Crucea Victoria; sper să o poarte diseară. Dă-mi untul, te rog.
Wells îi dădu untul. După o clipă, spuse:
— Ai Witness- ul de azi?
— Da, l-am citit deja, nu era nimic interesant, spuse doamna Wells. Vinerea, ziarele nu prea au ştiri.
— Unde e? spuse Wells. Ziarul.
