— O, zise ea din nou.
— Este un fenomen foarte rar, spuse doamna Wells.
— Dar eu am avut un văr care avea aceeaşi dată de naştere ca mine, şi nu avem cum să împărţim acelaşi destin, fiindcă el a murit, spuse Anna.
— Nu este de ajuns să fii născut în aceeaşi zi cu cineva, spuse doamna Wells. Trebuie să fii născut exact în acelaşi minut şi exact pe aceeaşi latitudine şi longitudine: adică sub exact acelaşi cer. Doar atunci hărţile voastre natale pot fi identice.
Chiar şi gemenii, înţelegi, se nasc la câteva minute distanţă, iar în acel interval, poziţia constelaţiilor pe cer s-a schimbat un pic, iar horoscopul fiecăruia s-a modificat.
— Eu nu ştiu exact în ce minut m-am născut, spuse Anna încruntându-se.
— Nici el nu ştia, spuse doamna Wells. Dar pot paria pe toţi banii mei că horoscopul vostru este identic – fiindcă ştim deja că
voi doi aveţi ceva în comun.
— Ce anume?
— Pe mine, spuse doamna Wells pe un ton triumfător. În data de douăzeci şi şapte aprilie 1865, amândoi aţi sosit la Dunedin şi amândurora doamna Crosbie Wells v-a întocmit harta natală.
Anna duse mâna la gât.
— Cum? şopti ea. Doamna... cum?
Lydia Wells continuă cu acelaşi entuziasm.
— Există şi alte corespondenţe! El călătorea singur, la fel ca tine, şi a ajuns în această dimineaţă, la fel ca tine. Poate şi el şi-a găsit întâmplător un prieten, exact cum ţi-ai găsit şi tu în persoana mea!
Anna arăta de parcă îi venea să verse.
— Edward e numele lui. Edward Sullivan. Oh, ce rău îmi pare că nu l-am adus aici cu mine, ce rău îmi pare că n-am ştiut toate astea atunci. Tu nu arzi de nerăbdare să îl cunoşti?
— Ba da, doamnă, şopti ea.
— Este ceva extraordinar, spuse Lydia Wells uitându-se lung la ea. Este de-a dreptul extraordinar. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar fi ca voi doi să vă întâlniţi vreodată.
PARTEA A CINCEA
GREUTATE ŞI PROFIT
12 MAI 1865
45° 52’ 0” SUD 170° 30’ 0”
ARGINT
În care Crosbie Wells are o rugăminte; Lydia Wells esteimprudentă; şi Anna Wetherell este martoră la o scenă destulde urâtă.
Chinurile sufleteşti prin care a trecut Anna Wetherell atunci când a aflat că bărbatul căruia îi ţinuse companie în după-amiaza sosirii ei la Dunedin fusese, de fapt, stăpânul casei, nu au făcut decât să se intensifice în săptămânile care au urmat.
Crosbie Wells era acum instalat în dormitorul din spate al clădirii de la numărul 35, pe strada Cumberland, şi drept urmare se vedea cu el în fiecare zi.
Anna Wetherell era permanent timorată de impresia pe care o crea ca persoană şi, ca o consecinţă a acestei persistente nesiguranţe, părerea ei despre sine era atât de vulnerabilă, încât adesea o împingea la fantezii improbabile. Avea inconsolabilul sentiment că ar exista o trăsătură cumva vizibilă a caracterului ei, pe care ea nu o putea vedea, iar această anxietate nu putea fi domolită prin persuasiune, dovezi sau complimente. Era sigură, când purta o conversaţie, că interlocutorii trăgeau concluzii nemărturisite despre ea, opinii care erau deopotrivă critice şi întru totul adecvate, iar din cauză că ruşinea pe care o simţea faţă de această critică imaginară era foarte reală, se străduia cu atât mai mult să intre în graţiile celor pe care îi întâlnea, deşi chiar şi în aceste strădanii era convinsă că intenţiile ei erau mai mult decât vizibile.
Crezându-se unanim criticată, Anna ar fi fost foarte surprinsă să afle că impresiile pe care alţii şi le formau despre ea nu erau nicidecum unanime. Simplitatea frustă cu care vorbea îndeobşte le sugera unora că dispunea de un număr alarmant de mare de opinii personale, a căror enunţare făţişă nu era nicidecum tipică persoanelor de sex feminin; pentru alţii, stilul ei de a vorbi era absolut natural şi dezinvolt. Tot la fel, unii puneau tendinţa ei de a miji ochii la lumea din jur pe seama unui sentiment de teamă, iar alţii pe seama unei firi calculate. Pentru Crosbie Wells, Anna era, pur şi simplu, doar drăgălaşă: îl amuzau teribil stările ei de stânjeneală, atât de frecvente, şi îi spusese nu o dată acest lucru.
— Te-ai descurca de minune într-o colonie, fetiţo dragă, zicea
el. Tu eşti ca un suflu de aer proaspăt, pur şi neîntinat. Nimic nu poate fi mai groaznic decât o femeie care are răspuns la toate.
Nimic nu poate fi mai groaznic decât o femeie care nu ştie să mai roşească.
Lydia Wells – o femeie care avea răspuns la toate şi care arareori mai roşea – nu prea mai fusese văzută în casa de la numărul 35, pe strada Cumberland, de când soţul ei se întorsese pe neaşteptate. Pleca dimineaţa şi, adesea, nu se întorcea până
pe înserate, când tripoul se deschidea pentru clienţi. Wells, în absenţa ei, stătea mai tot timpul în budoarul de la primul etaj, unde carafele de pe bufet erau reumplute zilnic. Băutura îl îmbuna. Annei îi plăcea de el cel mai mult după-amiaza târziu, când după trei sau patru pahare de whisky căpăta un aer gânditor, dar nu chiar trist.
Se părea că Wells nu avea niciun chef să se mai întoarcă pe terenurile aurifere de la Dunstan. Anna a aflat că Wells descoperise cu un an înainte un filon de aur de o valoare semnificativă, iar acum intenţiona să folosească acea avere, luând în calcul diferite investiţii, atât în Dunedin, cât şi în alte părţi. De aceea, petrecea mult timp puricând ziarele locale, comparând preţurile pentru aur şi ţinând evidenţa fluctuaţiilor diferitelor capitaluri.
— Ce ţi-ar plăcea mai mult să am, o fermă de oi sau o fabrică
de cherestea, domnişoară Wetherell? întreba el şi apoi râdea cu poftă când o vedea cum se îmbujora toată.
Anna nu ştia dacă doamna Wells înţelegea stânjeneala ei sau motivul acestui sentiment de profundă jenă. Amfitrioana ei era la fel de afectuoasă şi la fel de complice în felul de a vorbi cu ea, ca în prima seară când se cunoscuseră; însă Anna avea senzaţia că
atitudinea doamnei Wells căpătase un aer mai distant, ca şi cum protectoarea ei s-ar fi pregătit pentru o inevitabilă ruptură în relaţiile lor. Cu soţul ei, era la fel de distantă. Când Wells spunea ceva, ea se uita pur şi simplu la el fără să zâmbească, apoi schimba subiectul conversaţiei. Anna suferea cumplit din cauza acestor subtile indicii de nemulţumire şi se străduia din răsputeri să reintre în graţiile stăpânei ei. De-acum, ştia prea bine că i se trăsese o „cacealma”, cum se exprimase Crosbie Wells, însă
energia pe care ar fi putut să o canalizeze pentru a o înfrunta pe doamna Wells pe tema fictivei Elizabeth Mackay (care nu a mai fost pomenită niciodată de atunci) fusese îndreptată, în schimb, spre regrete şi remuşcări amare, dublate de convingerea că doar ea ar putea aduce necesara reparaţie morală pentru ceea ce
