— Cât vine în lire?
— Treizeci şi opt de lire şi opt şilingi, spuse Frost.
Aproximativ unu la sută din patru mii, iar unu la sută este un procent rezonabil pentru o primă de muncă pe un teren aurifer, mai ales având în vedere că domnul Quee este chinez. Ca un gest de bună-credinţă, poţi eventual să îi achiţi datoriile contractuale faţă de Companie, ajutându-l astfel să plece acasă mai repede.
Staines scutură din cap.
— Niciodată nu m-am gândit la el, nu-i aşa?
— La cine? întrebă Frost.
— La domnul Quee, răspunse Staines. Pur şi simplu, nu m-am gândit niciodată la el.
— Oricum, ne-a făcut o mare favoare în această după-amiază
păstrând secretul nostru, şi acum avem prilejul să-i facem şi noi o favoare, drept răsplată. Am vorbit deja cu domnul Mannering.
Este de acord să încheie contractul domnului Quee înainte de termen, iar la rugămintea mea a evaluat costurile aferente. Dacă
îi acorzi domnului Quee o primă de şaizeci şi patru de lire, toate cheltuielile vor putea fi acoperite corespunzător.
Ridicând umărul spre obraz, Staines oftă.
— Da, sigur, zise el. În regulă.
— Acum, a treia chestiune financiară, spuse Frost tuşind uşor. Când am descoperit iniţial... ăăă... comoara, atunci în ianuarie, domnul Clinch mi-a dat treizeci de lire, cadou. Din păcate, am cheltuit aceşti bani şi nu am posibilitatea să înapoiez nici măcar un penny din ei. Mă întreb dacă aş putea apela la generozitatea dumitale, incluzând aceste treizeci de lire pe lista cheltuielilor bancare, rosti el foarte repede, după care adăugă: Ca un împrumut, desigur. Îl voi rambursa până când vei ieşi din închisoare.
— A venit careta, spuse Devlin ridicându-se.
— E foarte bine aşa, îi spuse Staines lui Frost. Rezolvă
problema exact cum ai spus. Nu contează.
Frost răsuflă uşurat.
— Îţi mulţumesc din suflet, domnule Staines, spuse el uitându-se cum Devlin îl conducea pe Staines spre ieşirea din celulă.
Când ajunseră la uşă, mai spuse, ridicând un pic vocea:
— Mâine dimineaţă, la prima oră, voi trimite o chitanţă
pentru această sumă.
*
Când clopotele de la capelă băteau ora şapte, Walter Moody termina de aşezat hainele fine în cufăr; a închis capacul şi a fixat ferm încuietoarea. Ridicându-se, a verificat dacă era bine încheiat la şliţ – purta nişte pantaloni galbeni de moleschin –, a strâns centura mai fix, şi-a aranjat baticul roşu înnodat la gât şi, în final, şi-a pus scurta de postav, lungă aproape până la genunchi, şi o pălărie groasă, cu calotă moale şi boruri largi. Astfel îmbrăcat, şi-a aruncat pe umăr bocceaua de drum şi a ieşit din cameră, scoţând cheia din broască.
Pe durata absenţei lui, cufărul avea să fie păstrat la Depozitul Clark de pe Gibson Quay, unde urma să fie direcţionată şi eventuala corespondenţă pe numele lui. Pentru a acoperi costurile aferente transportului şi depozitării, a lăsat trei şilingi de argint la recepţia Hotelului Coroana, împreună cu cheia de la
cameră. A strecurat un al patrulea şiling în mâna slujnicei de la hotel, strângându-i mânuţa galbenă între palmele lui, şi i-a mulţumit foarte călduros pentru ospitalitatea şi grija cu care îl înconjurase în cele trei luni de sejur acolo. Plecând de la Coroana, a cotit pe cărarea îngustă care ducea spre plajă şi, imediat, a început să meargă spre nord, cu bocceaua zdrăngănindu-i pe spinare şi cu cortul făcut sul săltându-i pe şale, la fiecare pas.
Nu se îndepărtase mai mult de trei kilometri de Hokitika când a observat că în spatele lui, la o distanţă de vreo zece paşi, venea încă un bărbat, îmbrăcat la fel în costumaţia tipică a căutătorului de aur; Moody aruncă o privire peste umăr, şi amândoi se salutară mişcând din cap.
— Ziua bună, spuse bărbatul. Mergi spre nord?
— Da.
— Ai pornit spre plaje, nu? Către Charleston?
— Aşa sper. Avem cumva aceeaşi destinaţie?
— S-ar părea că da, zise celălalt. Te deranjează dacă mergem împreună?
— Nicidecum, spuse Moody. Mă bucur de companie. Walter Moody e numele meu. Walter.
— Paddy Ryan, spuse celălalt. Ai accent de scoţian, Walter Moody.
— Nu pot să neg, zise Moody.
— N-am avut niciodată necazuri cu vreun scoţian.
— Iar eu nu m-am certat niciodată cu vreun irlandez.
— Eşti unic, înseamnă, zise Paddy Ryan rânjind cu gura până la urechi. Dar e adevărat: eu n-am avut niciodată necazuri cu vreun scoţian.
— Mă bucur foarte mult.
Un timp, îşi văzură de drum în tăcere.
