pungi sub ochi, nasul umflat, faţa permanent congestionată –, iar mişcările lui erau lipsite de graţie şi sacadate. Avea mersul ţeapăn şi poticnit; privirea lui era neliniştită şi circumspectă; mâinile, cu degetele îngălbenite de tutun, nu-şi găseau astâmpărul, fie dispărând în buzunare, fie trăgând nervos de reverele hainei.
Când a coborât din ambarcaţiunea care l-a adus de la vapor pe plajă, Moody senior şi-a îndreptat spatele, scuturându-şi mădularele amorţite şi înţepenite, apoi şi-a netezit costumul cu palmele. A dat instrucţiuni ca bagajul să fie transportat la un hotel de pe strada Coloniei, s-a salutat cu ofiţerul vamal, care venise să-şi facă datoria, le-a mulţumit morocănos vâslaşilor şi, în final, s-a pus în mişcare pe strada Revell, păşind rigid, cu mâinile la spate. A mers în lungul străzii până în capăt, pe o parte, şi a venit înapoi, pe cealaltă parte, uitându-se ursuz la fiecare vitrină de prăvălie pe lângă care trecea, scrutând atent figurile oamenilor care îi ieşeau în cale, dar fără să adreseze cuiva vreun zâmbet. De-acum, mulţimea care se adunase în faţa Tribunalului se risipise, iar careta blindată conţinând cadavrul lui Francis Carver se întorsese la Seaview; porţile duble erau închise şi ferecate. Moody senior abia dacă a aruncat o privire spre clădirea Tribunalului.
În cele din urmă, urcă treptele Oficiului Poştal din Hokitika şi, intrând, se aşeză la coadă, aşteptând să discute cu dirigentele poştei. Până să-i vină rândul la ghişeu, scoase din portofel o foaie de hârtie şi o despături, cu o singură mână, sprijinind-o de piept.
— Vreau să trimit asta unui domn Walter Moody, spuse el când ajunse la ghişeu.
— Sigur că da, spuse dirigentele poştei. Ştiţi unde locuieşte?
În momentul acela, clopotele de la Capela metodistă bătură
ora cinci.
— Tot ce ştiu este că a venit de câteva luni în Hokitika, spuse Moody senior.
— În oraş? Sau în defileu?
— În oraş.
— La hotel? Sau stă cu cortul?
— Cred că la hotel, dar n-aş putea să spun sigur. Walter Moody este numele persoanei.
— Amic cu dumneavoastră, da?
— E fiul meu.
— O să pun un băiat să îl caute, iar după ce îl găseşte o să vă
spun care au fost costurile, zise dirigintele poştei, notând numele pe hârtie. Trebuie să lăsaţi un şiling garanţie, dar dacă îl găsim până mâine, o să vă rambursăm, probabil, şase penny.
— E-n regulă.
— Ce preferaţi – plic sau sigiliu?
— Un plic, spuse Moody, dar mai staţi un pic: vreau să mai citesc o dată scrisoarea.
— Treceţi la o parte, atunci, şi veniţi înapoi când sunteţi gata.
Ghişeul se închide într-o jumătate de oră.
Adrian Moody se trase la o parte, puse scrisoarea pe tejghea, netezind-o frumos, apoi o împinse cu degetul mai spre lumină.
Hokitika, 27 aprilie 1866
Walter,
Te implor să citeşti această scrisoare până la capăt şi să mă
judeci abia după aceea. Dacă te uiţi la ştampila poştei, vei vedeacă mă aflu în Hokitika, la fel ca tine. Urmează să mă cazez laHOTELUL TEMPERANŢEI, pe strada Coloniei, o adresă carenegreşit te va surprinde. Mă ştii, dintotdeauna, epicurian din fire.
Acum, am devenit şi stoic. Am jurat să nu mai pun niciodată îngură vreo picătură de băutură, iar de atunci nu mi-am încălcatniciodată legământul. În spiritul acestei profunde căinţe, voi relatape scurt toate bunele intenţii pe care înrobirea mea la jugul băuturiile-a zădărnicit, şi chiar le-a pervertit, în ultimii ani.
Am părăsit Insulele Britanice din cauza datoriilor, şi doar adatoriilor. Frederick, fratele tău, avea un cunoscut pe terenurileminiere din Lawrence, în Otago, şi din relatările acestuiaprospecţiunile mergeau foarte bine; Frederick s-a decis să pleceacolo. Tu erai la Roma şi intenţionai să rămâi peste iarnă pecontinent. M-am hotărât să întreprind voiajul în secret, sperând că
aş fi putut să mă îmbogăţesc acolo şi să revin acasă înainte desfârşitul anului. Mărturisesc că am avut un motiv ruşinos de a luaaceastă decizie, ştiut fiind că erau câţiva indivizi în Londra şi, deasemenea, în Liverpool, pe care îmi doream foarte mult să-i evit.
Înainte să plec, am pus deoparte o sumă de 20£ pentru soţia mea
– erau ultimele mele economii. Mult mai târziu, am aflat că această
rentă nu a ajuns la destinaţie: a fost furată, şi asta chiar de către
omul care ar fi trebuit să i-o înmâneze (escrocul de PIERS
HOWLAND, înghiţi-l-ar ruşinea şi focurile iadului). Când am aflatacest lucru, eram deja în Otago, în celălalt capăt al lumii; în plus,nu puteam lua legătura acasă, fără riscul de a fi urmărit de poliţie,ba chiar condamnat la închisoare, din cauza unor delictenepedepsite şi a unor datorii neachitate. Nu am făcut nimic,aşadar, deşi se putea spune că îmi abandonasem soţia fără a-iasigura vreun mijloc de subzistenţă. M-am rugat la Dumnezeu să
mă ierte şi am continuat să caut aur cu Frederick pe terenurileminiere.
În primul an în Otago, venitul pe care l-am scos abia ne-aajuns să trăim de pe o zi pe alta. Lumea spune că oamenii defamilie bună nu prea au noroc ca băieşi, din cauză că nu suntînvăţaţi să suporte lipsurile, spre deosebire de indivizii din claselede jos. Lucrul acesta era cu siguranţă valabil în cazul nostru. Darnoi ne-am căznit din răsputeri, deşi adesea ne doboradeznădejdea. Am perseverat totuşi, iar acum şapte luni fratele tăua descoperit un bulgăre de aur de mărimea unei cutii cu tutun deprizat, între doi bolovani, în cotul unui pârâu. Cu ajutorul acestuibulgăre de aur, am început, în cele din urmă, să ne îmbogăţim.
Ai putea întreba, pe drept cuvânt, de ce nu am trimis aurulacasă, cu scuzele şi binecuvântările noastre. Frederick, fratele tău,insista de multă vreme să îţi scriem. Mă îndemnase să iau legăturacu soţia mea, ba chiar să o invit să vină aici, dar eu m-amîmpotrivit. M-am împotrivit şi rugăminţilor lui de a mă lăsa debăutură şi de a mă dezbăra de năravurile diavolului. Ne-am certatde nenumărate ori din aceste cauze şi, la sfârşit, ne-am despărţitsupăraţi. Cu regret, trebuie să spun că nu ştiu unde este Frederickacum.
Walter, tu ai fost întotdeauna învăţatul familiei. Mi-este ruşinede multe lucruri din viaţa mea, dar niciodată nu mi-a fost ruşine cutine. Când am jurat să duc o viaţă de cumpătare, am stat de vorbă
cu mine însumi. Mi-am dat seama că eram un om plin de slăbiciunişi laşitate, căzând pradă cu uşurinţă viciilor şi păcatelor de totfelul. Dar sunt mândru că fiii mei nu au luat de la mine depravareaşi desfrânarea firii. Este o bucurie amară pentru un tată să spună
despre fiul lui: „Acest bărbat este un om mai bun decât mine.” Teasigur că am trăit această amară bucurie de două ori.
