— Nu pot să-ţi spun.
— De ce nu poţi, doamnă Wells?
— E complicat, spuse ea.
— Asta pot să-mi imaginez şi eu.
— Pot să ţi le aduc înapoi.
— Zău?
— Mâine. După petrecere.
— De ce nu astăzi? De ce nu în dimineaţa asta?
— Nu mai răcni la mine, spuse ea înfoindu-se. Pur şi simplu nu am cum să fac asta astăzi. Va trebui să aştepţi până mâine.
— Tragi de timp, spuse Wells. Mă întreb de ce.
— Crosbie, petrecerea, zise ea.
Wells se uită lung la ea. Apoi traversă încăperea şi trase tare de şnurul soneriei. Slujnica Lucy apăru în câteva clipe.
— Lucy, spuse Wells. Du-te acum pe strada George şi ia-mi ziarul de azi – Otago Witness. Se pare că doamna Wells a ars, din greşeală, exemplarul nostru.
AUR
În care Francis Carver primeşte un mesaj, iar Staines rămânesingur.
Elanul de bună dispoziţie jucăuşă care îl determinase pe Emery Staines, în după-amiaza sosirii lui în Dunedin, să o lase pe doamna Lydia Wells, mediu şi clarvăzătoare, să îi întocmească
harta natală se accentuase odată cu previziunile absolut providenţiale ale horoscopului propriu-zis, şi, cuprins de o adevărată euforie, îi venise cheful să sărbătorească. Se trezise a doua zi dimineaţă cu o cumplită durere de cap şi cu sentimentul culpabil că se îndatorase grav; întrebându-l pe hotelier, a aflat, spre spaima lui, că era dator localului cu suma de opt lire sterline, pierzând la pocher toată alocaţia lui pe două săptămâni, plus încă cinci lire. Împrejurările în care ajunsese să se îndatoreze aşa de mult erau cam confuze în mintea lui, aşa că l-a rugat pe hotelier să îi dea o cafea pe credit, ca să-şi pună ordine în idei şi să analizeze cum putea proceda mai bine. Rugămintea i-a fost împlinită. Era încă aşezat la bar şi peste trei sferturi de ceas, când Francis Carver şi-a făcut apariţia, cu documentele de sponsorizare în mână.
Carver şi-a enunţat oferta vorbind simplu şi fără preambul.
El urma să-i pună la dispoziţie capitalul necesar, pentru ca Staines să-şi poată lua o autorizaţie de minerit, o boccea de drum şi un bilet de călătorie până la cel mai apropiat teren aurifer rentabil; a mai adăugat, cu nonşalanţă, că era gata să achite şi toate datoriile pe care Staines le contractase în Dunedin de când sosise, în urmă cu o zi. În schimb, Staines trebuia, sub semnătură, să accepte ca jumătate din acţiunile aferente primului lot de exploatare pe care avea să-l revendice, să îi revină
lui Carver, cu dividende pe durată nelimitată, venitul respectiv urmând să fie direcţional în contul lui Carver, la Dunedin, prin curier special.
Emery Staines şi-a dat seama numaidecât că i se întinsese o cursă. Îşi amintea suficient de bine primele ceasuri din seara precedentă, când Carver se arătase excesiv de îndatoritor cu el, având grijă ca mizele lui să fie întotdeauna acoperite, compania din jur mereu veselă şi paharul în permanenţă plin. Avea, de asemenea, vaga senzaţie că fusese cumva împins să facă acea
datorie la cărţi, ştiut fiind că el nu era din fire un cartofor, jucând cărţi doar ca să se distreze, şi că niciodată până acum nu mai prăpădise o sumă de bani atât de mare într-o singură seară. Dar îl amuza ideea că fusese escrocat la atât de scurt timp după ce începuse aventura lui, ceea ce îl făcea totodată să simtă un fel de afecţiune pentru Carver, aşa cum ai simţi pentru un adversar iscusit într-o partidă de şah. A decis să treacă întreaga afacere la capitolul experienţe de viaţă şi, cu buna lui dispoziţie caracteristică, a acceptat condiţiile de sponsorizare propuse de Carver; însă a hotărât, în sinea lui, ca pe viitor să fie mai vigilent.
Să fii tras pe sfoară de unul mai abil decât tine putea fi amuzant o dată, dar el nu concepea să mai existe vreodată o a doua oară
în care să se lase păcălit.
Staines nu se pricepea prea bine la oameni. Îi plăcea să se lase fermecat, şi de aceea foarte adesea se simţea atras de persoane care, prin felul lor de a fi, îi sugerau ceva tragic, romantic sau fabulos. Chiar dacă intuia că exista o mare doză de nemernicie în Carver, el prefera să dea o conotaţie fantezistă
acestei trăsături, asemuindu-l cu un pirat; dacă ar fi insistat asupra acelei impresii, ar fi constatat că nu avea decât motive să
fie încântat. Într-adevăr, pe cât de voinic şi de oacheş era Carver, pe atât de firav şi de blond era Staines. Carver, care era cu peste douăzeci de ani mai mare decât Staines, avea alura unui om gata oricând să sară la bătaie, morocănos la vorbă şi scump la zâmbet. Lui Staines i se părea un personaj minunat.
După semnarea contractului, Carver a devenit şi mai morocănos. Otago, zicea el, nu mai renta ca teren aurifer. Staines ar face mult mai bine să se îndrepte spre Hokitika, un oraş
ridicat recent pe Coasta de Vest, unde, din câte se zvonea, puteai să te îmbogăţeşti într-o singură zi. Intrarea în portul Hokitika era extraordinar de periculoasă însă, iar două vapoare eşuaseră deja pe bancul de nisip de la mal; din acest motiv, Carver insista ca Staines să călătorească până pe Coasta de Vest pe un vas cu pânze, şi nu cu abur. Dacă Staines consimţea să-l însoţească
întâi la oficiul vamal, apoi la o prăvălie de pe strada Princes şi, în final, la Banca Centrală, înţelegerea lor putea fi finalizată până la amiază. Staines a consimţit, iar peste trei ceasuri era în posesia unei autorizaţii de minerit, a unei boccele de drum şi a unui bilet de călătorie până la Hokitika, pe goeleta Blanche, care nu era programată să plece din Port Chalmers până în dimineaţa de 13
mai.
În cele două săptămâni care au urmat, Staines şi Carver au
stat mult timp împreună. Carver avea o lună de concediu la ţărm, în timp ce pe barcul unde era angajat se efectuau lucrări de întreţinere şi călăfătuire; era cazat şi el, la fel ca Staines, la Hotelul Hawthorn de pe strada George. Foarte des luau micul dejun împreună, iar uneori Staines îl însoţea pe Carver, care avea diverse treburi şi întâlniri prin oraş, sporovăind tot timpul.
Carver nu îl refuza şi, deşi nu comunica prea mult, emana o stare de permanentă şi refulată anxietate, ceea ce îl făcea pe Staines să se iluzioneze că prezenţa lui îi mai risipea, poate, încruntarea şi proasta dispoziţie.
Emery Staines ştia foarte bine că persoana lui crea o impresie în mintea semenilor săi. Această idee devenise, cu timpul, o aşteptare, iar drept urmare singularitatea lui devenise şi mai pronunţată. Atitudinea lui vădea o combinaţie ciudată de alean şi entuziasm, ceea ce însemna că entuziasmul lui era întotdeauna nostalgic, iar aleanul lui întotdeauna entuziast. Îl încântau lucrurile de o natură improbabilă şi imposibilă, pe care le căuta cu o bucurie sinceră de copil dornic să se joace. Când vorbea, se exprima original şi cu un idealism sfâşietor, care îi făcea până şi pe cei mai inflexibili critici ai lui să surâdă îngăduitori; când tăcea, aveai senzaţia, urmărindu-l, că imaginaţia lui lucra frenetic, fiindcă adesea îl auzeai suspinând sau îl vedeai mişcând din cap, dând parcă dreptate unui interlocutor pe care nimeni altcineva nu-l putea vedea.
Înclinaţia lui spre latura senină a lucrurilor era de nezdruncinat; această atitudine însă nu se conturase în conformitate cu vreun cod moral. În general, convingerile lui erau dobândite intuitiv, şi nu cu o scrupulozitate erudită; nu era selectiv când îşi alegea compania, simţind, în felul lui instinctiv, că era de datoria oricărui om raţional să aibă de-a face cu o mare varietate de personaje, situaţii şi puncte de vedere. Citise enorm şi, deşi îi prefera pe romantici şi niciodată nu se ferea să discute proprietăţile
sublimului,
nu
era
nicidecum
