Fără să întrebe de ce, Margaret se întoarse şi o luă la fugă.
După ce uşa se închise trântindu-se în urma ei, cu o mişcare lentă, Shepard puse mâna dreaptă pe tocul revolverului. În mâna stângă ţinea o pungă de hârtie conţinând o rolă de hârtie, două
balamale, un ghem de sfoară şi o cutie cu şuruburi cu cap crestat. Sook Yongsheng era aplecat în genunchi, lângă cutiile cu parafină, calculând ceva pe degete; restul pachetelor le pusese pe podea.
Shepard era conştient că atmosfera din prăvălie devenise foarte încordată. De undeva din spatele lui, cineva zise:
— E vreo problemă, domnule ?
Shepard nu răspunse imediat. Apoi zise:
— Le cumpăr pe astea.
Ridică punga de hârtie şi aşteptă; după un moment, auzi nişte şoapte, apoi paşi apropiindu-se; cineva îi luă punga din mână. Trecu aproape un minut. Sook Yongsheng continua să
socotească fără să ridice privirea vreo clipă. Pe urmă, aceeaşi voce, aproape în şoaptă:
— Costă un şiling şi şase penny, domnule.
— Trece-i în contul închisorii, spuse Shepard.
LUNGA DOMNIE A LUI JUPITER
În care Alistair Lauderback, crezând că fratele lui vitregCrosbie Wells era fratele vitreg, din partea mamei, alescrocului Francis Cartier şi crezând, drept urmare, că CrosbieWells fusese cumva complice la şantajul care îl constrânsesepe el, Lauderback, să renunţe la preaiubitul lui barc Godspeed,rămâne perplex când primeşte o scrisoare purtând ştampilapoştei din Hokitika, din rândurile căreia se dumireşte că
presupunerea lui fusese complet falsă, o revelaţie care îldetermină, după o lungă perioadă de profundă meditaţie, să
compună şi el o scrisoare.
Ar fi o exagerare să spunem că noua scrisoare de la Crosbie Wells ar fi constituit unicul motiv care l-a determinat pe Alistair Lauderback să candideze pentru locul rezervat provinciei Westland în Parlament; totuşi, rândurile acelea au avut rolul de a înclina balanţa în favoarea acelui district electoral. Lauderback a citit scrisoarea de la cap la coadă de şase ori, apoi, oftând, a aruncat-o pe birou şi şi-a aprins pipa.
West Canterbury. Iunie 1865
Domnule vei remarca după ştampila poştei că nu mai locuiescîn provincia Otago şi că „mi-am luat tălpăşiţa” cum vine vorba. E
puţin probabil ca dumneata să fi avut un motiv de a te aventura lavest de munţi aşa că îţi voi spune eu că West Canterbury este untărâm diferit de păşunile din Sud. Răsăritul soarelui peste liniaţărmului este o minunăţie purpurie iar piscurile ninse păstrează
culoarea cerului. Tufărişul e umed şi cu hăţiş des şi apa e foartealbă. Este un ţinut pustiu dar nu şi tăcut căci păsărelele ciripescpermanent şi atât de frumos chiar dacă nu tac niciodată, Aşa cumai ghicit probabil deja am lăsat în urmă viaţa mea dinainte. M-amdespărţit de soţie. Se cuvine să-ţi spun că am omis multe detalii încorespondenţa cu tine temându-mă că dacă ai fi ştiut amarniculadevăr despre căsnicia mea ţi-ai fi făcut o părere mai proastă
despre mine. Nu te voi sâcâi cu amănunte despre evadarea mea peaceste meleaguri căci povestea mea e dezolantă şi mă întristează
să mi-o amintesc. Vorba proverbului cine s-a fript cu supă suflă
şi-n iaurt sau altfel spus m-am învăţat minte chiar dacă n-am
păţit-o de atâtea ori ca alţi bărbaţi. Ajunge cu acest subiect aşa că
mai bine voi vorbi despre prezent şi viitor. Nu am de gând să maicaut aur deşi West Canterbury musteşte de minereu galben şioamenii se îmbogăţesc de la o zi la alta. Nu voi mai fi miner ca să
risc să mi se fure averea încă o dată. În schimb îmi voi încercanorocul în negoţul cu cherestea. Am cunoscut un om minunat înpersoana unui maori Terou Tow-Faray. Numele acesta în limba luimaternă înseamnă „Casa celor o sută de ani”. Cât de anoste suntnumele noastre britanice în comparaţie cu acestea! Parcă ar fi unvers dintr-un poem. Tow-Faray este un indigen nobil de primaclasă şi am devenit buni prieteni. Mărturisesc că mi se ridică
moralul acum că sunt din nou în compania oamenilor.
Al dumitale,
CROSBIE WELLS
DEMNITATE ÎNNĂSCUTĂ
În care Emery Staines îi face o vizită Annei Wetherell la HotelulGridiron, unde o roagă, după un preambul, să îi povestească
versiunea ei despre fuga lui Crosbie Wells; şi Anna, căreiatonul lui insistent şi franc i-a stârnit curiozitatea, nu vedeniciun motiv pentru care nu ar trebui să-i relateze povestea înîntregime.
Emery nu şi-a dat seama că rochia cu care Anna era îmbrăcată era una dintre cele cinci toalete de damă pe care el fusese însărcinat să le vegheze cu pistolul în mână la Hotelul Hawthorn în după-amiaza de 12 mai. L-a frapat totuşi, când s-a uitat mai bine la ea, că rochia îi venea cam ciudat – în mod limpede, fusese confecţionată pentru o femeie mult mai planturoasă decât ea –, dar a dat deoparte imediat această
constatare. S-au salutat cu multă căldură, dar şi cu o nesiguranţă reciprocă, iar după o tăcere jenantă Anna l-a poftit î n salonaş, unde s-au aşezat pe scaunele cu spetează dreaptă din faţa căminului.
— Domnişoară Wetherell, spuse Staines numaidecât. Aş vrea să te întreb ceva – ceva cumplit de impertinent – şi poţi să mă
refuzi imediat, dacă... dacă nu vrei să-mi dai un răspuns... dacă
nu vrei să-mi faci pe plac, aş putea spune... indiferent care ar fi motivul.
— O, zise Anna, apoi trase adânc aer în piept, ca şi cum ar fi vrut să se oţelească, şi întoarse capul.
— Ce e? spuse Staines trăgându-se înapoi.
Brusc, Anna se ridică de pe scaun şi se duse în cealaltă parte a camerei; rămase nemişcată câteva clipe, respirând adânc, cu faţa spre perete.
