încet pe spătarul fotoliului şi începu să şuiere încet. Era modul său de a se concentra.
Recapitulă: unu – Poe trăia: bănuia asta, dar îi plăcea să creadă contrariul; doi – fusese găsit; asta nu bănuia că
se va mai putea. Spera să fi murit sau să fi fost salvat de o populaţie aflată în afara spaţiului lor de comunicare radio.
Se ridică brusc de pe fotoliu. Ceva nu se potrivea în acest raţionament. Da... da... Nu Se potrivea distanţa. La câte minute se ridica timpul de răspuns? Parcă 10,27.
Asta nu însemnau 200 de milioane de kilometri, cât calculase el mintal în camera de operare. Haar se aşeză în faţa altui display, făcu rapid câteva calcule şi rămase cu ochii aţintiţi pe ecran. Nu se putea! Era exclus! Ceva îi scăpa din vedere. Calculele indicau distanţa de contact în cadrul zonei accesibile, în interiorul centurii de radiaţii.
Asta însemna că Poe era recuperabil: Harta de pe celălalt display indica în mod cert o zonă dincolo de centura de radiaţii. Însemna că timpul comunicat de operator era fals.
Fals... fals...
Cuvântul îi bătea în creieri ca un ciocan. Bătrânul Io se ascundea de cei din jur. Mereu, mereu, mereu...
Nervos şi congestionat la faţă, Haar se plimba agitat prin încăpere. Firea sa colerica îi făcea feste. Cu toate că
îşi propusese să se abţină, indiferent de situaţie, acuin dădu drumul unei furii aparent nejustifîcate de minciuna operatorului. Era furia viitorului conducător, a stăpânului PLANETEI, împotriva unui bătrânel care mai avea câteva săptămâni de trăit. Da, da, va muri, va fi ars, va fi trimis cu o navă miniaturală către centura de radiaţii, va fi un nimic, un nimeni. Şi lumea va uita repede de marele Io, tatăl tuturor, salvatorul, inteligenţa superioară pusă în slujba colectivităţii. Va avea el grijă de asta. Şi Io ştia, doar i-o spusese în faţă.
Răbufnirea lui Haar fu scurtă şi faţa lui redeveni omenească. Războiul cu Io era inutil. Îl câştigase, oricum.
Calculatorul sălii de transfer nu dădea greş. Peste 22 de zile, 15 ore şi 40 de minute, Io avea să treacă în nefiinţă.
Fie că dorea sau nu, implacabilul se va produce. De prea multe ori se confirmase programul de stabilire a datei de transfer, aşa că nu-şi făcea probleme. Războiul era altul.
Poe nu trebuia să se întoarcă pe PLANETĂ. Dacă se afla în interiorul centurii de radiaţii lucrurile se complicau, însă
el, Haar, va găsi o soluţie. Era, oricum, a doua inteligenţă
a PLANETEI şi va deveni cât de curând prima.
Haar începu să se plimbe, şuierând uşor, prin încăpere.
Deconectase ambele calculatoare, pusese veioza la loc în priză, dar nu deblocase sistemele de siguranţă. Nu trebuia să fie deranjat. Gândea. Şi o făcea cu mare intensitate, după cum arătau venele umflate ale tâmplelor.
În acelaşi timp, Io stătea de vorbă cu operatorul-şef.
— Am remarcat puţin mai înainte o scădere a parametrilor de funcţionare.
— Şi eu, răspunse operatorul-şef.
— Robotul de supraveghere funcţiona?
— Da. Operaţiile importante sunt mereu dublate cu robotul de supraveghere.
— Conectează radiolocatorul automat. Abia mâine vom încerca un nou test de transfer.
— Părerea mea, dacă-mi permiteţi..., îşi înghiţi vorbele Please, operatorul-şef, sub privirile tăioase ale lui Io.
— Spune! îşi înfrână bătrânul pornirea iniţială de a tăia orice iniţiativă subalternului.
Please mai şovăi câteva clipe, apoi, luându-şi inima în dinţi, vorbi:
— V-aş propune să procedăm normal. Să nu stricăm ceva. Creierul lui Poe nu a fost supus de mult timp nici măcar supravegherii noastre de rutină, cu atât mai puţin unui antrenament pentru un proces de transferare.
Trebuie reantrenat. Trebuie, înţelegi? Altfel riscăm enorm.
Am consumat o energie imensă pentru localizare. De ce să
ratăm atâta muncă? Ştiţi bine, mai bine decât mine, că şi aşa nu prea controlăm exact cantitatea de energie, din cauza accelerării suplimentare.
În încăpere se lăsase o linişte apăsătoare. Bătrânul Io nu reacţionase în niciun fel la tirada lui Please. Stătea cu ochii închişi. Please îl privea vădit îngrijorat. Încălcase grav atribuţiile sale de operator-şef. Execută şi nu întreba!
Execută şi lasă să gândească pe cei numiţi pentru asta!
Or, el gândise şi îndrăznise să dezvăluie asta chiar în faţa autorităţii supreme. Făcuse totul cu o bună-credinţă de care putea să fie mândru. Şi totuşi, parcă începuse să se teamă. Merita Poe, prietenul lui din copilărie, sacrificiul?
Era prea departe ca să-i ia apărarea.
— Ai încălcat regulamentul, Please..., şopti bătrânul.
— Cu bună intenţie, Io, am circumstanţe atenuante!
Poe este prietenul meu.
Please devenise dintr-o dată dârz. Dorise salvarea lui Poe, nu uciderea lui.
— Propui deci antrenamentul intensiv?
