— Aproape pe toţi. Cu două sau trei excepţii mai bine mascate. Sper ca, până ne vom întoarce, Gatt să aibă
întreaga trupă.
— La un moment dat, nava şi-a dublat viteza în drum către 1032-F.C. Nu cumva şi atunci tot voi aţi intervenit?
— Noi eram de vină. dar am făcut-o foarte acoperit.
Le-am pus la dispoziţie o linie de forţă galactică, dar în aşa fel încât să creadă că-i meritul lor. Ştii cât de rare sunt aceste în Galaxia noastră. Cei ce se grăbeau eram noi.
Trebuia să vă aducem cât mai repede pe 1032-F.C. Aveam motive foarte întemeiale.
Grant s-a oprit din explicaţii, a tras din pipa stinsă; s-a uitai la Bingsley, apoi la Alana, a tuşit o dată, după care s-a ridicat şi a ieşit pe uşa cabinei, fără nicio explicaţie.
M-am uitat la cei doi, dar, în afară de o uşoară emoţie citită pe chipul Alanei, n-am descifrat nimic altceva.
— Ce-i cu misterul ăsta? De ce a plecat colonelul aşa, pe nepusă masă? De ce...
Următoarea întrebare a rămas nerostită. Uşa se deschisese şi l-am văzut pe Grant sprijinind un bătrânel, uscat ca o frunză toamna. Am început să tremur fără
niciun motiv, fapt care l-a îngrijorat vădit pe Bingsley. Din străfundurile minţii răbufneau emoţii de mult ascunse, ce se clarificau, rupându-se aidoma ceţei de dimineaţă sub razele soarelui. Bătrânul acesta care venea încet spre mine, privindu-mă cu ochii strălucitori, plini de o mare bucurie, era... era...
— Poe!
Glasul bătrânului, amplificat parcă de pereţii cabinei, mi-a fărâmat ultima ezitare:
— TATĂ!
CAPITOLUL 12
În sala de transfer, cu pereţii de culoare stacojie, care, în contrast cu aparatura cromată, creau o atmosferă
agitată, oamenii se mişcau încet, cu gesturi măsurate, aproape sacadate. Un privitor dinafară ar fi avut în mod sigur senzaţia că asistă la un ritual. Ziua aceasta era esenţială pentru viaţa micii comunităţi de pe PLANETĂ.
Murea conducătorul, omul care ştia totul despre civilizaţia lor, omul care crease tot ce era mai bun, mai util, mai frumos pe PLANETĂ, omul care inventase TRANSFERUL, garanţia dezvoltării rapide a civilizaţiei pe PLANETĂ.
Pe fotoliul cu traductori neuronici stătea un bătrân. I se vedeau venele groase şi violacee răsucite sub pielea uscată
a mâinilor şi a tâmplelor. Nu se clintea. Deşi nu murise încă, părea dus, pierit. În camera aceea, unde totul se mişca, de la aparatele de măsură şi control la oameni, imobilismul bătrânului sugera trecerea în nefiinţă.
Un glisant vacuumatic se deschise şi în cadrul lui îşi făcu apariţia un bărbat solid, cu un torace bombat, ca de gorilă, şi cu un cap asemănător. O frunte îngustă, plină cu riduri, un nas lătăreţ cu orificiile aruncate către colţurile gurii cu buze groase şi răsfrânte. Ţinuta lui era însă
elegantă, iar marşul avea chiar distincţie.
Bătrânul Io deschise încet ochii. Sesizase intrarea bărbatului, după zgomotul aproape imperceptibil al supapelor de vid.
— Bună, Haar, se auzi vocea slabă. Gata?
— Gata! S-a terminat acordul de frecvenţă şi de amplitudine. S-a determinat defazajul fiecărei gene faţă de etaloane.
— Calculatorul?
— A stocat toate informaţiile,
— Pe câte canale?
— Pe un canal de lucru, pus în contact direct cu robotul de urmărire, pe canalul de siguranţă şi pe canalul de memorare.
— Perfect!
Bătrânul se ridică cu destulă vioiciune din fotoliul cu traductori neuronici. Făcu câțiva paşi prin încăpere, ca pentru a se dezmorţi, apoi se opri în faţa unui display şi întrebă:
— Ce se aude cu radiolocarea lui Poe?
— Nimic nou, se grăbi Haar să informeze.
— Te bucuri? întrebă încet bătrânul.
— Sincer să fiu, da, spuse omul cu torace de gorilă.
— Eşti crud, Haar!
— Mai bine aşa decât mincinos.
— Poate că ai dreptate...
Şoapta bătrânului Io fu acoperită de un semnal sonor muzical:
— Contactul a fost stabilit. Poftiţi în camera de operare.
