să nu dispară lumea aceea ciudată pe care Io ne-o adusese acolo, în cabină.

— De ce-aţi amuţit? ne-a întrebat Io zâmbind.

— N-am crezut că se poate trăi şi aşa, a şoptit Alana.

— Cum adică?

— Numai sub pământ, fără soare, fără iarbă şi flori, fără aerul cu iz de ploaie.

— Omul se adaptează extraordinar de repede la situaţii care, privite din exterior, par imposibile.

— Cum de am ajuns pe asteroidul acela? am întrebat.

— Îngrijorat de creşterea rapidă a populaţiei din subterane, Consiliul s-a gândit să încerce popularea planetelor din apropiere. Şi, în loc să se pună problema mijloacelor care să ne permită să ajungem acolo, sau a condiţiilor de locuit oferite de planetele la care am fi putut ajunge, s-a ridicat mai întâi obiecţiunea că cei ce vor popula alte planete nu vor mai putea beneficia de transfer.

Se considerau din cauza asta nedreptăţiţi, deşi urmau să

scape de viaţa asta de şobolani pe care o duceau. S-a votat să se finanţeze experimentul transferului la distanţă. Ai

fost inclus în expediţie la propunerea mea. Spre ghinionul nostru, cel vizat pentru transfer a murit din cauza distorsiunii suferite de unda fundamentală pe distanţa prea mare de propagare. Celălalt s-a speriat, probabil, fiindcă nu avem date la dispoziţie, te-a pus în lada criogenică pentru a te trimite înapoi, dar a păţit şi el ceva.

Grant mi-a povestit cum v-a găsit.

— Care a fost reacţia când s-a aflat de nereuşita experimentului? a întrebat Grant.

— Am fost acuzaţi de aventurism, do dorinţa sadică de a sacrifica generaţii întregi pentru realizarea unei utopii.

Realitatea era însă altă. Programul nostru spaţial cerea un foarte mare consum de energie. Şi nimeni nu era dispus să

se sacrifice pentru ca, în viitor, alţii să o ducă mai bine. Pe planeta noastră se trăieşte puţin.

— Am remarcat asta din poveste, s-a băgat în vorbă

Bingsley. Din curiozitate profesională, vreau să vă întreb dacă ştiţi şi care este cauza acestui fenomen.

— Nu sunt sigur, a răspuns bătrânul, dar cred că este vorba de două cauze: prima ar fi data de mutaţiile genetice provocate de centura de radiaţii pe care am străbătut-o la asolizarea pe planetă, iar a doua, perioada de rotaţie modificată a planetei. Vă aduceţi aminte că, atunci când am descoperit intrarea în subteran, am găsit deasupra ei un morman de beton armat şi că s-au făcut tot felul de ipoteze asupra destinaţiei acestuia. Ei bine, după

informaţiile pe care mi le-a dat Grant despre centura de radiaţii, se pare că era un puţ betonat săpat în pământul planetei, care s-a prăbuşit atunci când cataclismul a smuls de pe suprafaţa planetei un strat cam de 100 de metri de pământ.

— Tată, vroi să spui că nisipul acela fin din centura de radiaţii nu este altceva decât fostul sol al planetei, expulzat în spaţiu?

— Nu prea ştiu despre ce nisip vorbeşti, băiete, dar dacă el există nu poate avea altă provenienţă.

— Şi ce-aţi făcut cu transferul la distanţă? a reluat Alana un subiect abandonat puţin mai înainte.

— Copii! sări cu gura Grant. Îl obosiţi cu atâtea întrebări. Aveţi tot timpul, când ne vom afla în spaţiu, să

tot întrebaţi.

— Lasă-i! a intervenit Io. Eu nu voi pleca cu voi, ştii doar. Vreau să-mi sfârşesc zilele, puţine câte mi-au mai rămas, aici, unde am muncit din greu pentru supravieţuire.

Am tăcut din nou. Creierul meu zvâcnea dureros, încercând să rupă vălul de întuneric ce căzuse pe primii mei ani de viață. Din negura aceea, doar chipul tatălui meu se conturase. Apoi vălul se trăsese înapoi, lăsându-mă iar departe de fapte şi întâmplări pe care speram să le regăsesc.

— Transferul la distanţă a rămas o problemă a micii noastre comunităţi, a reluat Io explicaţiile. Keller l-a rezolvat într-un mod strălucit, eliminând distorsiunile şi consumul energetic exagerai, la distanţe cosmice. N-am să

intru în detalii, dar, ca să aveţi imaginea modului în care am reuşit să-l ţinem în contact pe Poe, am să vă spun că

se utilizează ca suport de emisie undele radio ale unui quasar. Aceste unde serveau ca ghidaj pentru semnalul nostru de transfer, sau pentru semnalul nostru de identificare.

— Ahaaaa! am făcut eu cu gura mare. De asta se mirau bandiţii cum de suntem vizaţi cu regularitate, la aceeaşi oră, de emisiunea lui Cd-101, deşi ne deplasăm foarte rapid în spaţiu. Semnalele quasarului erau peste tot.

— Nu-i chiar aşa, Poe, dar hai să nu intrăm în detalii!

Pe Pământ veţi exersa tehnicile noastre în folosul civilizaţiei umane...

— Să revenim, a început Bingsley o nouă rafală, la problema duratei vieţii. Uite că Poe. deşi a plecat la 10 ani, începutul maturităţii aici, are acum doar 20 de ani.

Calculele arată că ar fi trebuit să aibă 44 de ani, după

timpul PLANETEI. Ei?

— Şi pentru mine este un mister, a spus Io. La prima vedere, înseamnă că determinantă este perioada de rotaţie a planetei şi nu mutaţiile genetice, care sunt accidentale.

Dar nu mă pot pronunţa.

— Şi eu cred la fel. Planeta se roteşte într-un ritm care

„păcăleşte“ codul genetic, acordat temporal. Poe şi-a schimbat „ceasornicul“ când a venit pe Pământ şi şi-a reacordat codul genetic la un alt ceas, a precizat Bingsley.

Io obosise. Grant a profitat de capul plecat al bătrânului şi de privirea lui pierdută printre firele covorului, ca să ne facă semn să mai terminăm cu interogatoriul.

— Ce mai vreţi să ştiţi? ne-a întrebat din nou, surprinzându-ne cu o voce proaspătă, Io.

— N-ar trebui să...

— Nu, Grant. Mă simt bine. Am avut o cădere în trecut.

O păţesc tot mai des în ultima vreme şi n-am cum să mă

controlez. Învie trecutul, ca la toţi bătrânii.

— Când va fi...? am întrebat cu un glas nu prea sigur.

— Grant spunea că plecaţi de pe 1032-F.C. în două zile.

Ne vom lua la revedere, fiindcă v-am spus că vreau să

rămân aici. Şi apoi, după încă o zi şi ceva... Dar bucuria de a vă vedea aici, de a şti că civilizaţia noastră este salvată, de a auzi că micile noastre descoperiri sunt premiere pe Pământ...