Hermann a murit?
— Poe, dragă, linişteşte-te! Nu vezi că sari de la o idee la alta? Te rog!
Rugămintea Alanei m-a cufundat într-o stare de somnolenţă. Parcă prea la comandă, ca să fie numai rugămintea ei cauza.
Am mai deschis de câteva ori ochii, am mai moţăit conviningându-mă, atunci când „funcţionam“ cât de cât, că taurul lui Bingsley era în suferinţă. Până într-o zi când...
— Ce face?
Vocea era a lui Grant. Nu aveam niciun fel de dubiu în legătură cu asta, dar nutream îndoieli serioase în ce priveşte sănătatea mea. Precis aveam halucinaţii.
— Mai bine!
Vocea care răspunsese era a Alanei. Cum? Stătea de vorbă cu Grant? Ori visam, ori... Am deschis ochii. Mai întâi puţin şi apoi de tot, ca să mă conving că nu visez. În faţa mea stătea Grant, mare, cărunt, încruntat şi bun, aşa cum îl ştiam dintotdeauna.
— Ai făcut ochi? m-a întrebat cu vocea lui caldă, cea care pe nava Star mă făcea să uit că sunt un copil găsit
— Grant! Doar n-ai picat din cer, omule!
— Ba din cer am picat, fiule! Am venit după voi. 1032-F.C. nu vă mai prieşte. Cum te simţi?
— Mai bine, cred, din moment ce pot susţine un mic dialog fără să mă muştruluiască...
Şi i-am făcut semn cu ochiul către Alana, care zâmbea fericită de pe scăunelul ei.
Am râs toţi trei, atmosfera se încălzea şi-mi făcea bine.
Dar în uşă a apărut Bingsley. Ei, nu! La asta nu mă
aşteptam.
— Ce faci, Poe? Salut! Ia să văd cum stai, înainte să
pună ăştia doi stăpânire pe tine.
Bingsley a zâmbit. Ca de obicei, mi-a împânzit capul cu tot felul de traductori, la fel de reci ca întotdeauna.
— Ştii, doctore,, cu cine am avut onoarea, aici, pe navă?
— Cu cine? m-a întrebat doctorul Bingsley fără să se oprească din manevrarea instrumentelor lui strălucitoare.
— Cu fostul tău coleg, Stan, unul cu capul mare, mai pirpiriu, dar foc de deştept.
— Am auzit, ne-a povestit Alana prin ce-aţi trecut. Vai de voi! Dar ţi-ai revenit satisfăcător. Pe Alana am găsit-o într-un hal fără hal. Numai piele şi os.
— Dacă tot ai zis că ne-aţi găsit, spuneţi-mi şi mie cum de aţi reuşit. Galaxia-i mare, iar noi aşa de mici că...
— O să ai tot timpul afli. Numai să te faci bine.
Am tăcut, fiindcă era evident că de la doctor n-o să scot nimic. Trebuia să am răbdare şi să încerc ulterior un atac orientat către Grant şi Alana.
— Cât este ceasul?
— Aproape 20,30.
— Să nu te sperii, doctore, dacă o să dau ochii peste cap şi o să spun că am ameţeli. La ora asta primesc mesaje din cosmos.
— N-o să mai primeşti, a şoptit Alana.
— De unde ştii? am întrebat eu supărat, de parcă mi se luase cea mai frumoasă jucărie.
— După ce te faci bine, le vei cunoaşte pe toate. Acum fii cuminte, ca să le afli cât mai repede! Altfel îţi agravezi boala şi explicaţiile se vor amâna.
Am oftat şi am tăcut. Cu încăpăţânaţii ăştia trei nu aveam sorţi de izbândă. Dacă Grant era aici însemna că
Hermann ieşise din joc. Cei doi se excludeau. Aşa că
puteam să cad liniştit în toropeală ce încerca să pună
stăpânire pe mine.
Când m-am trezit, în cabină nu era nimeni. Ba nu.
Mint. Era întunericul. L-am dat afară apăsând întrerupătorul, m-am întins ca un cotoi după un somn zdravăn şi mi-am dat seama că mi-e foame. Dar ce foame!
Cum eram singur şi nu aveam cui cere voie să mă scol din pat, mi-am permis gestul respectiv. De aici până la liftul de servit masa nu erau decât doi paşi. Culmea, i-am făcut fără probleme, doar că efortul mi-a confirmat că, fără
proteine noi, drumul de întoarcere va fi o mare problemă
