— Mulţumesc, Spinn!

— Dacă mai aveţi nevoie de mine, sunt la maternitate.

— Bine, băiatule, bine! Să ai noroc de nepoţi!

După plecarea tânărului, începu nişte calcule complicate. Când le termină, era palid. Aşa cum bănuise, semnalul putea ucide. Totuşi, ceva nu era clar. Deşi recepţionase primul semnal, Poe trăia. Teoretic, aşa ceva

era imposibil. Ce se întâmplase? Oare calculele privind transferul la distanţă erau greşite? Exista un risc de care nu ţinuse cont, sau numai valoarea semnalului era dăunătoare? Oscilase mult până să se decidă pentru transferul la distanţă, calculase şi verificase de mii de ori.

Şansele erau în jur de 98%, în cazul unui semnal normal. Haar înzecise valoarea maxim admisibilă şi, totuşi, spre mirarea lui Io, Poe trăia. Oare acolo unde se afla Poe condiţiile de propagare erau atenuate atât de mult încât semnalul ucigaş să devină inofensiv? Era derutat şi ştia că răspunsul îl va primi peste câteva ore, când vor cunoaşte efectul semnalului trimis de Haar pentru a doua oară.

Se întinse din nou în pat. Nu-i era teamă de Haar. Îl va anihila mâine, chiar mai simplu decât putea bănui acesta.

Haar, sigur de moartea lui Poe, dorise să scape şi de Io.

Acum când, în ciuda mârşăviei sale, Poe trăia, când nu mai era atât de sigur că-l ucisese şi că al doilea semnal îşi va face datoria, Haar avea nevoie de el ca să-l acuze că a periclitat situaţia comunităţii printr-un consum exagerat de energie, numai de dragul lui Poe. Lui Haar îi trebuia acum un vinovat, fiindcă nu bănuia ce conţine dosarul întocmit de Spinn.

Gândurile îi zburară iar departe, spre începuturi. El era un fel de istorie vie a PLANETEI. Cum de ajunsese la 104

ani, nu ştia. Ceilalţi nu atingeau mai mult de 30—35 de ani. PLANETA asta ciudată, care-i salvase, dar care-i ţinea prizonieri, provocase modificări importante în codul lor genetic. Într-un mod inexplicabil, deşi bunicii şi taţii lor trăiseră pe navă în jur de 70—80 de ani, ei, urmaşii, odată

ajunşi pe PLANETĂ, dăduseră semne de îmbătrânire prematură. Puseseră asta pe seama centurii de radiaţii prin care trecuseră, dar mai târziu constataseră că şi Torben cu ai săi îmbătrâneau la fel de repede. Mutaţiile genetice depistate nu fuseseră însă ocazionale. În laboratoarele navei, specializată tocmai în cercetări genetice, provocase chiar el mutaţii de acelaşi tip pe cobai,

însă ele nu se transmiteau generaţiilor următoare. Ce se întâmpla pe PLANETĂ nu reuşise să afle. Dar acestea erau datele problemei. Oamenii trăiau extrem de puţin. Copiii se maturizau pe la zece ani. Personalitatea oamenilor se desăvârşea greu. Societatea nu progresa din cauza experienţei insuficiente pe care oamenii o câştigau în timpul scurtei lor vieţi. Toate elementele care concurau la formarea unor specialişti adevăraţi – familia, şcoala, specializarea, practica socială – erau comprimate, parcurse în goană. Apăruseră deja de la a doua generaţie fenomene de instabilitate socială. Conducătorii de săli, cei care mai târziu formaseră actualul Consiliu, sesizaseră imediat acest pericol potenţial. Fuseseră multe propuneri, multe frământări şi experimente, dar cea care se dovedise cu adevărat viabilă fusese a lui. De fapt, nici nu se gândise că

munca lui va conduce vreodată la un folos social. Se formase pe navă, alături de ceilalţi, ca cercetător genetician. Domeniul lui era cel al lui Iono, primul comandant al navei, de la care preluase întreaga documentaţie. Iono se ocupase de corelaţia gene-biocurenţi, la nivel sinergetic. Ce frumos scrisese acesta în finalul sintezei pe care o întocmise, după o viaţă dedicată

cercetării: „...într-un organism viu cum este cel al omului, cu cele peste 500 miliarde de celule, fiecare în parte conţinând milioane de atomi, avem de-a face cu o înlănţuire sinergică de frecvenţe şi funcţiuni, extrem de complexă şi care desigur trebuie coordonată, sincronizată, altfel structura se dezagregă. Iar organismul în întregul său are o lungime de undă şi o frecvenţă proprie, specifică

şi unică, dată de rezultanta frecvenţelor care o compun...“

Iono nu mai apucase să construiască şi un aparat care să permită măsurarea frecvenţei proprii fiecărui individ.

Asta făcuse Io, elevul lui.

*

*

*

— Io?

Videofonu! îl solicită, arătându-i faţa radioasă a lui Spinn.

— Spune, te ascult.

— Am o fetiţă, Io! O FETIŢĂ!!! O cheamă Iona...

— Mulţumesc, Spinn! Îţi urez ca testul de peste un an să fie favorabil!

— Mulţumesc, Io!

— Poţi să te culci. Am să te sun când voi avea nevoie de tine.

— Io, îţi trimit prin poşta pneumatică, chiar acum, originalul dosarului.

— Dar de ce, Spinn?

— M-am gândit bine. Haar poate afla că am fost în noaptea asta la tine de două ori. Dacă nu s-a temut să te înlăture, cu mine va avea şi mai puţine scrupule.

— Crezi?

— E bine să fim prevăzători, Io!

Pentru a câta oară se întindea în pat ca să doarmă? Nu mai ştia. La vârsta lui, noaptea asta nedormită şi agitată

va lăsa în mod sigur urme. Nu putea să se menajeze atâta timp cât Poe era în pericol. Îşi căută o poziţie mai comodă

în aşternut şi întreruperea gândurilor, provocată de mişcare, determină un salt către o altă idee. Ce urmărise Haar prin tentativa de omor? Cu Poe avea de împărţit puterea. De Poe îi era frică. Poe era urmaşul, cel ce va prelua de la Io, dacă va reuşi, toată zestrea lui de viaţă, deci va fi apt să conducă PLANETA. Dar cu el, cu Io, nu avea nimic de împărţit. Doar Haar ştia că peste 22 de zile... ba nu, 21, va muri. Iar readucerea lui Poe pe PLANETĂ era doar o ipoteză, realizarea ei practică

depăşind posibilităţile tehnice pe care le aveau la îndemână. Atunci de ce a vrut să-l înlăture? Trebuia să-l înţeleagă pe Haar, ca să-l poată combate eficient.

Trebuia... Trebuia!

*

*

*

Consiliul fusese convocat în şedinţă extraordinară mai devreme decât de obicei. Anunţul lui Haar pe videofoanele de urgenţă provocase nedumerire. Nimeni nu ştia să existe în subteran o situaţie excepţională care să necesite o mobilizare de acest fel. Sala zumzăia de ipotezele formulate de grupurile constituite ad-hoc. Lipseau numai Io şi Haar.

Primul apăru lo, cu un dosar la subsuoară, mişcându-se încet, cu faţa marcată de o mare oboseală. Curând, îl urmă şi Haar. Nedormit şi el, după cum îl trădau ochii roşii, dar mai energic şi mai hotărât ca oricând. Sala se mai zvârcoli puţin la ocuparea locurilor în fotolii, după

care deveni o mare de ochi îndreptaţi spre cei doi.

— V-am convocat, începu Haar, fără a mai cere permisiunea lui Io, aşa cum cerea protocolul, pentru a vă

supune atenţiei problema lui Poe. Deoarece bănuiesc că

vor urma discuţii aprinse, v-am chemat mai devreme.

— E bine să se ştie că Haar a făcut, într-adevăr, convocarea fără să mă consulte.

Intervenţia înnegurată a lui Io nu prevestea nimic bun.

— Îi mulţumesc pentru acest lucru, continuă bătrânul, spre stupoarea generală, fiindcă m-a scutit de sarcina penibilă de a-mi folosi autoritatea în interes personal.