— Vom vedea, vorbi singur Spinn, în timp ce imprimanta bătea de zor datele pe care le culesese.

*

*

*

Io stătea întins pe patul din camera sa, o încăpere care nu se deosebea cu nimic de celelalte ale subteranului.

Bătrânul nu-şi permisese niciodată mai mult decît puteau să aibă şi ceilalţi. Şi asta contribuise la stima de care se bucura. Umerii lui, acum căzuţi şi osoşi, purtaseră ani de zile grijile unei comunităţi agitate. Io îşi amintea mereu de perioada întâlnirii cu băştinaşii. Era coşmarul lui. Găsise întâmplător intrarea în subteran. Fusese un noroc nemaipomenit, fiindcă altfel n-ar mai fi putut rezista în exterior decât 32 de ore. Trecuseră prin centura de radiaţii şi găsiseră un sol arid, ars de razele acelui soare străin.

Solul era şi el puternic radioactiv, însă nu cât centura aceea infernală. Peste 32 de ore ar fi acumulat o iradiere ireversibilă. Celulele lor ajunseseră la limita de suportabilitate. Ar fi murit lent, fie în navă, fie sub soarele ucigător. Nici vorbă de întoarcere. Defecţiunea la motorul central nu putuse fi remediată şi acesta se pulverizase, pur şi simplu, cu zece ore înainte de asolizare. Utilizaseră

numai motoarele de frânare. Intrarea în subteran arăta ca un morman de pietre. Lui îi atrăsese atenţia o tijă de fier ce ieşea din conglomeratul cenuşiu. Dacă era fier beton, atunci... Se cocoţase pe bucăţile de piatră, topite la suprafaţă de o căldură uriaşă ce le făcuse sticloase. Era fier beton, deci piatra era turnată. Natura nu putea crea aşa ceva. Îi strigase pe ceilalţi şi le arătase mormanul de beton armat, dovada existenţei unei inteligenţe superioare pe PLANETĂ. Săpaseră cu disperare şi astfel găsiseră

trapa ecluzei. Grămada de beton armat fusese, se pare, un puţ care astupa o ecluză. Un puţ sau un turn. Ciudăţenia asta n-o lămuriseră nici până acum.

Io îşi trecu o mână peste frunte. Parcă nu mai avea aer.

Pe măsură ce i se apropia sfârşitul, dădea tot mai multe semne de debilitate fizică. Şi mai ales îl munceau

gândurile, amintirile.

Revăzu brusc, de parcă se conectase la un videofon, trapa ecluzei degajată de sub ruinele misterioase. În acele momente, nu mai era importantă stabilirea originii vestigiilor descoperite, ci devenise stringentă deschiderea trapei. Kaler, parcă el găsise plăcuţa care, glisând, dezvelea o mică tastatură, ca de calculator portativ cu patru operaţii. Spre mirarea tuturor, un beculeţ roşu semnaliza poziţia închis. Nu li se păruseră curioase aceste detalii fiindcă, pe nava lor, ecluzele ce închideau comunicarea cu exteriorul erau asemănătoare. Deasupra beculeţului descoperiseră un cifru gravat în metal. Tot ca pe navă,, unde oamenii, pentru a nu-şi încărca memoria în mod inutil, gravaseră deasupra tastaturii combinaţia ce deschidea ecluza. Kaler formase cifrul şi, cu un fâşâit discret, trapa metalică se deschisese, lăsînd să se vadă

câteva scări şi uşa unui lift. Expediţia, formată imediat din Kaler, el şi Puffin, plecase să vadă despre ce este vorba.

Dacă era locuit, subteranul putea fi o nouă primejdie pentru echipaj. Nu ştiau cum vor fi primiţi, peste ce fel de civilizaţie dăduseră. Oricum, aveau acum şi o şansă de supravieţuire, care nu se întrevăzuse în urmă cu o oră.

Dacă acolo, sub pământ, trăiau fiinţe, însemna că

radioactivitatea era puternic atenuată de sol. Trebuiau să

facă orice pentru a convieţui cu celelalte fiinţe.

I se păru din nou că nu are destul aer. Amintirile erau atât de puternice încât şi atmosfera parcă devenise ca atunci când, împreună cu Puffin şi Kaler, coborâse cu liftul către necunoscut. Nu găsiseră pe nimeni, doar aparatură, calculatoare, sistem de încălzire, medicamente, o uzină de purificat aer, o groază de dotări pentru supravieţuire. Puseseră sistemele în funcţiune neaşteptat de uşor. De fapt, pornirea calculatorului central asigura intrarea în funcţiune a subteranului. Aduseseră tot echipajul înăuntru, căraseră apoi aparatura de pe navă, calculatorul lor biologic, rezervele de oxigen, costumele, sistemele criogenice, tot ce le-ar fi putut servi la

supravieţuire pe un termen mai îndelungat. După 10 zile de la instalare venise nenorocirea. Un perete al subteranului începuse să sune ca lovit de ceva greu.

Peretele era din beton armat. Se duseseră cu toţii acolo, așteptându-se la un atac. Ocupaseră fără încuviinţare spaţiul altora? Oare cum arătau? Îşi luaseră şi armele cu ei. După cinci ore, peretele cedase. În orificiu îşi făcuse apariţia un cap. Un cap de om, cu părul vâlvoi şi barba lungă, plin de moloz. Văzându-i, dispăruse brusc.

Pândiseră două zile lângă spărtura aceea. Niciun semn că

arătarea ar fi dorit să ia legătura cu ei. Oricum, după

modul cum dărâmase zidul şi după cum arăta nu sugera un nivel prea înalt de civilizaţie. Poate nici nu avea nimic comun cu constructorii subteranului. Poate numai capul era umanoid. restul trupului şi membrele fiind de altă

structură. Apoi dispăruse Kaler. Îl căutaseră peste tot.

Singurul loc necercetat fusese deschiderea aceea. Până la urmă, Puffin şi alţi doi voluntari plecaseră prin ea, în căutarea lui Kaler. Nu se mai întorseseră. Blocaseră

deschiderea cu o placă de oţel, deşi Io se împotrivise. Dacă

o blocau, ar fi fost posibil să apară mai multe.

Supravegherea lor avea să devină mult mai dificilă. Nu fusese ascultat. Mai trăiseră în linişte două luni. El lucrase de zor, pe calculatorul biologic adus de pe navă, la un sistem de apărare bazat pe biocurenţi. Era genetician, ca de altfel majoritatea celor din echipaj. Într-o zi începuseră să se audă concomitent zgomote din opt loturi.

Erau atacaţi din mai multe părţi. Se dăduse alarma însă, când cele opt găuri au fost gata, niciun animal cu cap de om nu îşi mai făcuse apariţia. Stătuseră de pază cu rândul. Nu mai îndrăzniseră să blocheze orificiile făcute, fiindcă era clar că vor fi făcute altele. O serie de concluzii se impuneau. Prima, că dincolo de găuri exista tot un subteran dotat cu sisteme de supravieţuire, din moment ce aerul nu se pierdea, iar uzina de preparare de care dispuneau nu-şi mărea debitul de aer livrat. A d«ua concluzie era că cei de dincolo erau destul de numeroşi.

Pentru a practică o spărtură de dimensiunile celor făcute, cu mijloace destul de rudimentare, era nevoie de forţa a cel puţin 10 braţe. Deci, opt găuri executate simultan ori 10

însemna optzeci, deci mai mulţi decât erau ei. Coborâseră

de pe navă 79, dar Kaler, Puffin şi ceilalţi doi din expediţie nu mai erau. 14 sufereau de boala radioactivă şi nu se putea conta pe ei. Rămăseseră cu totul 61, inclusiv femeile. Îi dăduseră voie să se aventureze printr-una din spărturi, numai cu generatorul lui de biocurenţi.

După ce intrase prin gaura din perete, văzuse un coridor betonat asemănător celorlalte. Coridorul se înfunda deci în zidul de beton al subteranului găsit de ei.

Probabil că ei nimeriseră în centrul de coordonare, aşa gândise atunci, şi datele ulterioare îi dăduseră dreptate. Pe coridor, atât cât reuşea să dezvăluie din întuneric faza de lumină pe care ai lui o trimiteau, nu se zărea niciun duşman. Preventiv, îşi montase pe frunte electrodul inel care-l proteja de efectele generatorului de biocurenţi şi începuse să înainteze, încercând să-şi compună o atitudine degajată şi cât mai paşnică. Ştia că în spatele întunericului se aflau ochi duşmănoşi. De ce-i duşmăneau oare? Echipajul navei nu omorâse pe nimeni şi nici nu ocupase spaţiul lor vital. Dăduse colţul urmărind coridorul. Aerul era în continuare respirabil. Şi, deodată, văzuse trei oameni murdari, lăţoşi şi slabi. Se uitau înlemniţi la el. Dacă nu i-ar fi ştiut duşmănoşi, dacă

Puffin, Kaler şi ceilalţi n-ar fi dispărut, l-ar fi cuprins mila.

Nu se mirase de lipsa lor de iniţiativă fiindcă ştia care este efectul generatorului de biocurenţi: bloca semnalele electrice dintre neuronii de la periferia creierului. Plecase mai departe. Coridorul dădea într-o sală mare, plină de oameni. Erau vreo 400. Arătau jalnic. Anihilându-le iniţiativa, putuse să-i studieze în amănunt. Mergând de la om la om, găsise, printre resturi necomestibile, haine, mai bine zis bucăţi, care proveneau sigur dia echipamentul navei. Atât mai rămăsese din colegii lui. Luptau deci împotriva unor canibali. Era înfiorător. Fără generatorul

de biocurenţi ar fi fost şi el acum o cină sau un dejun Insuficient pentru a sătura atâtea guri. Se decisese imediat. Căutase cu atenţie pe cel care putea să fie conducătorul cetei. Era cel mai solid, dar şi cel mai bine hrănit. La brâu purta pumnalul lui Kaler. Îl ridicase pe umăr icnind şi se îndreptase către spărtura din perete. În sala mare lăsase o dublură a generatorului de biocurenţi, pentru a fi sigur că nu va fi urmărit şi atacat de la distanţă

cu pietre. Când apăruse prin spărtură cu uriaşul blond în spinare, colegii lui îl priviseră cu ochii măriţi. Generatorul îşi făcea datoria şi asupra lor. Reglase distanţa de acţionare la o jumătate de metru, fiind atent să nu se depărteze prea mult de blond. Colegii îşi reveniseră. Ce le spusese atunci îi înfiorase. Strânseseră repede toată hrana disponibilă – pe navă mai aveau cantităţi suficiente pentru cinci ani – şi se duseseră în sala mare a hrubelor. Îi hrăniseră, îi spălaseră, îmbrăcaseră şi căraseră în subteranul lor civilizat. Aveau acolo un depozit mare, gol, destinat probabil alimentelor, după camerele frigorifice ce-l căptuşeau. Îi instalaseră acolo pe saltele, după care provocaseră o discuţie cu uriaşul blond, conducătorul, cel ce, aflaseră ulterior, răspundea la numele de Torben.

Discuţia avusese loc într-un limbaj în care dominau gesturile. Canibalii nu vorbeau inteligibil, dar învăţau repede limba lor. Torben le spusese că se născuse în subteran, că nu ştia ce-i afară şi că nu fusese niciodată

sătul...

Io simţea că se sufocă. Parcă totuşi nu amintirile erau de vină. Parcă aerul din cameră era... Auzi un horcăit şi realiză că prin vis că era al lui. Ce se petrecea? Mai trase cu disperare o gură din aerul viciat. Nu-i folosea la nimic şi realiză că-şi pierde cunoştinţa. Murea! Mai repede decât trebuia?! Totul i se învălmăşea în minte. Torben..., celelalte

catacombe,

ceilalţi

oameni...

povestea

catastrofei... Poe... Haar...

*

*

*