— Nu se mai discută nimic, se auzi vocea lui Nimbus.

Pentru patru minute se deconectează sistemul de iluminare civilă.

— Suspendăm şedinţa, anunţă Io, deşi doream un vot, cel puţin provizoriu pentru Poe.

— Să votăm, să votăm, propuseră consilierii.

Haar nu avea cum să se mai opună şi simţea că Io a câştigat. Avea nevoie de un răgaz ca să-şi facă un alt plan, aşa că, în calitatea lui de secretar propuse:

— Votul să fie valabil până la şedinţa de mâine, când vom relua discuţia.

— De acord! spuse Io.

Pe ecran apăru rezultatul votului: 40 pentru începerea antrenării lui Poe, 1 vot împotrivă. Io nu votase.

— Să voteze şi Io! propuse Studebacker.

— E vorba de fiul meu şi nu pot să fiu obiectiv! se apără

bătrânul. Aşa că nu voi vota.

Io îşi respecta principiile şi acum, în situaţia limită de care depindea soarta singurului său copil.

Haar şi Io se despărţiră în faţa uşii bătrânului.

— Cred că nu eşti supărat pe mine, Io!

— Mă aşteptam să acţionezi aşa. Te cunosc prea bine ca să mă mai mir.

— Eu nu cred în şansa lui Poe. Trebuie să ne ajutăm singuri.

— Cum, Haar? Cum să ne ajutăm singuri? Trimiţând oamenii la suprafaţă, unde nu-i aşteaptă altceva decât o moarte lentă, dar sigură?

— Vom termina costumele de protecţie.

— Exact. Dar asta presupune că oamenii vor lucra ziua sus şi noaptea vor coborî în subteran. Deschiderea ecluzelor de două ori pe zi poate fi un pericol pentru întreaga comunitate.

— E prima dată când te văd atât de pornit împotriva unei idei, a unei soluţii pentru viitorul PLANETEI. Este evident că nu vrei să participi la definitivarea unei soluţii locale, că sabotezi ideea numai pentru a câştiga bătălia ce vizează salvarea lui Poe.

— Şi mă consideri vinovat că vreau să-mi salvez fiul şi, o dată cu el, şi PLANETA?

— Această asociere este forţată. Ai impus-o azi, numai ca să obţii votul Consiliului.

— Mă crezi nesincer, deci?

— Cu tot respectul ce ţi-l port, trebuie să recunosc că

da!

Io se uită trist la Haar, se întoarse apoi şi intră în cameră. Siguranţele vacuumatice pocniră sec, anunţându-l pe Haar că bătrânul se izolase de exterior. Cu capul plecat şi cu paşi rari, măsuraţi parcă, Haar se îndreptă

către apartamentul lui.

*

*

*

Era miezul nopţii. Spinn îşi ţinea soţia de mână

aşteptând verdictul ei.

— Cred că începe, îngăimă Perry cu o figură fericită.

— Am să anunţ serviciul medical! spuse Spinn, ridicându-se grăbit.

Pe PLANETĂ, naşterea unui copil era un eveniment de care nu se bucurau numai părinţii. Întreaga comunitate era fericită. O dată, fiindcă se perpetua VIAŢA, a doua oară, fiindcă evenimentul aducea fiecărei familii zece bonuri energetice. Părinţii aveau dreptul la un concediu de o lună, pe banii Consiliului, atunci când copilul împlinea un an. Dacă acesta era fetiţă, concediul creştea la două

luni. Fetele asigurau perpetuarea speciei, aşa că erau preţuite de două ori mai mult. La un an li se făcea „testul Io“ şi o familie cu un băiat de vârsta apropiată cu a fetiţei primea înştiinţarea oficială că, din punct de vedere genetic, viitoarea mamă se potrivea cu fiul lor. Cele două familii luau legătura imediat, se mutau în acelaşi sector, în camere vecine, cu loc de joacă comun, astfel încât copiii creşteau împreună sub ochii atenţi a două mame şi doi taţi. Problemă gravă era însă altă. Dintre copiii nou născuţi numai 30% erau apţi genetic să procreeze.

Radiaţiile la care fuseseră supuşi strămoşii lor determinaseră modificări nedorite în structura intimă a celulelor, aşa încât atât Spinn, cât şi Perry ştiau că

bucuria naşterii va fi umbrită timp de un an de emoţii: va ieşi pozitiv sau nu „testul Io“?

Gândurile tânărului fură întrerupte de soneria de la intrare. Se repezi să deschidă. În încăpere îşi făcură

apariţia doi medici, cu un cărucior pe care se afla un cilindru enorm, transparent şi plin pe jumătate cu apă.

Perry fu rapid dezbrăcată şi instalată în cilindru. Pe PLANETĂ se năştea în apă, ca pe navele galactice.

— Vin şi eu! îi anunţă Spinn.

— Inutil, mormăi unul dintre medici, cu o barbă scurtă, creaţă şi neagră. Vei sta la uşa clinicii.

— Rămâi, Spinn! şopti Perry care, în ciuda durerilor ce o încercau tot mai des, căuta să zâmbească soţului îngrijorat.

După plecarea medicilor, Spinn rămase în mijlocul camerei, în picioare, dezorientat. Ce să facă? De dormit, nici vorbă. Trebuia să-şi găsească o ocupaţie, altfel înnebunea de grijă. Se apucă să răsfoiască dosarul subţirel pe care începuse să-l întocmească pentru Io. Asta era! În noaptea asta va lucra. Se instală hotărât la terminalul calculatorului şi comandă conectarea la

„marele biologic“. Bătu codul „împuternicirii zero“, scris mărunt pe mica insignă roşie. Ecranul prinse viaţă, umplându-se cu cifre şi mesaje de apelare. Efectuă rapid calculele pe care le promisese pentru a doua zi bătrânului şi determină lungimea cablului de derivaţie. Rezultatul era mai mult decât suspect: doi metri. Hm! Deci derivaţia se afla în unul din birourile lipite de camera calculatorului central. Ceru, bătând cu viteză pe tastatură, planul clădirii Consiliului. Numai două birouri erau atât de apropiate de calculatorul cel mare: al lui Io şi al lui Haar. Deci, Haar era hoţul de informaţii. Se decise brusc să treacă la acţiune. Bătu pe tastatură, apelând lista de identificare.

Haar figura pe locul doi, după Io. Ceru sistemului de urmărire să identifice poziţia acestuia în ultimele zece ore.

Pe ecran apăru schema, văzută de sus, a zonei Consiliului.

Un punctişor, simbolul lui Haar, apăru pe rând în camera de transfer, lângă Io, apoi în camera calculatorului, împreună cu Io şi încă trei persoane, apoi în birou şi în sala Consiliului, pe coridor, din nou în birou, apoi la calculatorul central împreună cu trei operatori şi acum în camera lui. Orele când Haar fusese în birou cuprindeau şi intervalul de timp când funcţionase circuitul în derivaţie.

Deci era aproape sigur că Haar folosise derivaţia. În ce scop?