Era la ananghie. Nu prevăzuse obstacolul acesta şi se purta frumos. Ştiam că o va face până va pune mâna pe tun. Apoi va redeveni adevăratul Hermann. În timp ce gândeam asta, am simţit o uşoară ameţeală. M-am uitat la ceas. Era ora 20,00.
— Înainte de a discuta modalitatea concretă de recuperare a irtronului, mie mi se pare neclară şi, de ce să
nu o spun, nerezolvabilă altă problemă.
— Nu ne complica şi mai mult viaţa, dragă Poe!
Încearcă în sens invers, adică simplific-o. Simt că-mi pierd minţile numai când aud cuvântul obstacol! s-a lamentat cel care până acum fusese voinţa de fier a expediţiei.
— Spune, Poe! m-a îndemnat Haupt. E bine să ştim cu exactitate cum stăm.
— Problema este cum vom căra irtronul. În afara navei sau în magazia navei, indiferent cum, el va interacţiona cu ecranul magnetic superdens, generând prin asta numai neplăceri. Ori va distorsiona ecranul, şi vom fi loviţi de asteroizi sau radiaţii în centura aceea ca o mare de nisip, ori se va fisură şi ne trezim îngeraşi, ca urmare a clasicei interacţiuni materie-antimaterie.
— Încetează, Poe!
Am tăcut. Nu ridicasem problema ca să-i sperii, ci fiindcă viaţa mea şi a Alanei contau încă printre bunurile de preţ la care ţineam. Între timp, emisiunea încetase.
Eram prea concentrat ca să încerc să-mi clarific mesajul pe care-l primisem. În ultimele zile, în afară de îndemnul de a ajunge pe 1032-F.C., nu decelasem nimic. Alana credea că mă autosugestionam, ştiind că oricum ţinta finală aceasta urma să fie.
— Cred, a îndrăznit Haupt să rupă tăcerea, că trebuie să determinăm distanţa maximă de la care începe
interacţiunea dintre ecranul superdens şi câmpul magnetic al irtronului. Aceasta va fi distanţa de remorcare.
— Propui deci să remorcăm irtronul în urma navei, la o distanţă acceptabilă, care să excludă interacţiunea celor două câmpuri magnetice? a întrebat Hermann.
— Da. Pe el, oricum, îl protejează câmpul lui magnetic de coliziuni.
— Asta înseamnă că riscăm să-l pierdem când vom străbate centura de asteroizi, unde remorca se poate rupe.
— Riscăm, a decretat Haupt. Însă riscul acesta este o soluţie incomparabil mai bună decât aceea de a lăsa tunul aici şi a pleca cu buzele umflate. În ultima variantă, direcţia noastră de mers ar fi una singură: către Nicrom.
— Ai dreptate! s-a decis rapid Hermann. Acum să-mi spuneţi ce facem cu recuperarea irtronului. Discuţia noastră parcă de aici începuse.
În încăpere s-a lăsat liniştea. Soluţii erau mai multe, dar toate aveau dezavantaje. M-am hotărât pentru o variantă şi mi-am dat drumul.
— Trebuie
să
recunoaştem
că
două
sunt
inconvenientele ce trebuie depăşite: primul este legat de interacţiunea celor două câmpuri magnetice, iar al doilea de radioactivitatea ridicată de pe planetă. Vom determina o distanţă maximă de apropiere pe sol de irtron, pe care o vom folosi la remorcare. Toate operaţiunile vor avea deci ca bază de lucru modulul de salvare. De pe el va trebui să
căutăm irtronul, îmbrăcaţi în scafandri autonomi. Cei trei, Petros, Fania şi Cris, au supravieţuit peste o jumătate de oră în infernul de afară. Dacă eu şi Haupt facem reprize de câte zece minute în exterior putem, fără să ne punem serios viaţa în pericol, să efectuăm şase ieşiri.
Transmiţându-ne unul altuia informaţiile obţinute, putem să depistăm irtronul, să stabilim modul de a-l scoate şi chiar să-l remorcăm cu ajutorul modulului de salvare.
S-a lăsat din nou liniştea. După figurile pe care le afişau, Hermann şi Haupt nu păreau încântaţi de raţionamentul meu cu voce tare.
N-aveam altceva de făcut decât să aştept un verdict.
Primul a intrat în discuţie Haupt.
— Nu-mi surâde deloc să mă expun în mizeria asta radioactivă, având pe mine un biet costum de scafandru.
Soluţia ta, Poe, prezintă un inconvenient: dacă în cursul celor şase ieşiri în afara modulului nu reuşim să ducem la capăt explorarea, ce-o să facem? Îl echipăm şi pe Hermann, ca să termine el treaba? Sau o să apelăm la Alana?
— Exclus! Exclus! a intervenit Hermann. Este prea riscant ce propune Poe. Asta nu-i o soluţie, ci o variantă
de sinucidere.
În ritmul ăsta, cei doi ar fi fost în stare să mă scoată pe mine vinovat că voiam să le pun viaţa în pericol.
Videofonul a clincănit, rupând tăcerea sufocată de semne de întrebare. Hermann a apăsat pe butonul de stabilire a legăturii bilaterale. Pe ecran a apărut Alana. Era la căpătâiul patului lui Petros.
— Aţi uitat deschisă legătura sonoră cu infirmeria. N-avem nicio vină că am asistat, fără să vrem, la discuţiile voastre.
— Şi ce-i cu asta? s-a repezit Hermann, nervos nu din cauza legăturii sonore deschise uitate de el, ci fiindcă
băteam pasul pe loc.
— Petros propune o altă soluţie. Dar, fiindcă abia vorbeşte, m-a rugat pe mine să fiu mesagera lui.
