— Bine, a cedat Hermann. Mergem, eu, Dang, Haupt, tu şi Alana. Coborâţi modulul de salvare pe sol.
Ultimul ordin fusese adresat lui Dinks şi Nack care, ajutaţi de Petros, au efectuat manevrele necesare.
Modulul de salvare era pregătit cu şenile acţionate individual. A început să ruleze pe solul ars al planetei. Un fel de drum se deschidea liber în faţa noastră, de fapt un teren fără bolovani arşi sau topiţi. Din loc în loc, calea era străjuită de nişte borne ciudate aducând a copaci carbonizaţi. Suprafaţa lor era „tapetată“ cu praful ce-l întâlnisem prin centura de radiaţii, care parcă fusese proiectat cu o viteză enormă pe trunchiurile carbonizate, topindu-se şi scurgându-se şiroaie. Copacii semănau deci cu nişte lumânări de piatră, consumate în cea mai mare parte, cu „ceara“ prelingându-se pe ciotul rămas după
stingerea flăcării.
Haupt conducea modulul, după indicaţiile lui Hermann, citite de acesta dintr-un carneţel. Oare Hermann nu ştia că modulul de salvare memora automat drumul parcurs?
După o oră de mers pe terenul acela dezolant, de culoare roşietică, Hermann a anunţat:
— Am ajuns. Aici trebuie să fie!
Ne-am uitat în jur. Peisajul era identic cu cel pe care-l străbătuserăm. Nimic nu indică vreun depozit, o clădire sau ceva asemănător care să poată ascunde un irtron.
— Cam pustiu peisajul, şefule! a îndrăznit Haupt.
— Văd şi eu.
— Ne-a tras clapa nebunul ăla de Fulton!
— Nici vorbă! Mişcă-te în cercuri concentrice cu raza tot mai mică. Arăm zona până dăm de vreo trapă sau vreo aerisire. Determinările făcute de noi, când eram pe Nicrom, nu puteau fi greşite.
Haupt s-a conformat. Modulul a început să se târască
cu precauţie pe solul ars. Dacă nimeream peste vreo groapă, era bine să nu cădem în ea. Am început să simt mici modificări în valorile ecranului superdens. Un fel de interferenţă. Asta presupunea existenţa, pe aproape, a unui câmp magnetic la fel de puternic.
— Opriţi puţin modulul!
— Ce vrei, Poe? a mârâit Hermann, care era încordat ca un arc la gândul că ar fi putut da greş.
— Ca să nu riscăm să rămânem fără ecran, e mai bine să ne oprim. Există pe undeva, foarte aproape, un câmp magnetic foarte puternic ce ne poate reaşeza ecranul după
o configuraţie pe care n-am cum s-o prevăd, din moment ce nu cunosc nici valoarea câmpului perturbator şi nici distribuţia lui spaţială.
— „H“ dragă, a sărit Dang de pe scaun, ăsta-i semnul cel mai bun! Irtronul este izolat de materia înconjurătoare cu un câmp magnetic extrem de puternic ce deviază
antimateria şi nu o lasă să se ciocnească de materie.
Suntem aproape de ţintă.
— Vrei să zici că tunul ăsta e un fel de coş magnetic? a întrebat Hermann, mai mult ca să se asigure că se poate bucura în voie, decât ca să-şi elucideze nişte nedumeriri teoretice.
— Exact, „H“ dragă! Mai plastic nu s-ar fi exprimat nici cel mai mare fizician din Galaxie. O mică reorientare a câmpului către un accelerator, şi un şuvoi de antiparticule o porneşte, trăzneşte în ţintă şi o spulberă, o anihilează, cum spun fizicienii. Eu ştiu cum să fac treaba asta, m-a învăţat Fulton.
Dang a început să ţopăie prin cabină, cuprins de o euforie care-l făcea să semene mai mult cu un dezaxat decât cu un om în pragul descoperirii ţintei mult visate.
Hermann, însă, în loc să se bucure, se încruntase şi mai mult.
— Ia termină cu zbenguiala! Nu vezi că nu putem ajunge la ţintă? Cum crezi că punem mâna pe el, dacă
ecranul lui Poe se strică în contact cu coşul tău plin cu antimaterie? Te pomeneşti că ecranul ăsta blestemat crapă
puţin coşul şi ne anihilăm noi, înainte de a avea timp să
mai ţopăim de bucurie!
Hermann mormăise ultimele cuvinte în barbă, suficient de tare însă ca să sperie pe toată lumea. Avea dreptate!
Din nou instinctul lui de conservare funcţiona impecabil şi-i determina mintea să lucreze rapid.
Am verificat cu repeziciune starea ecranului. Totul era în ordine, în afară de o zonă situată cam la 33,8 grade faţă
de direcţia noastră de înaintare, către dreapta, unde ecranul, câmpul său magnetic, se bombase. Mi-am dat seama că ăsta era locul unde trebuia căutat irtronul, dar nu doream să-l servesc pe tavă pe Hermann.
— Ne întoarcem! a decis acesta. Haupt, notează cu mare exactitate poziţia!
— Am notat-o, a minţit acesta, ascunzând în mod făţiş
faptul că modulul de salvare putea ajunge oricând în locul unde ne aflam într-un timp mult mai scurt decât o făcusem cu comandă manuală. Memorarea poziţiei în spaţiu era floare la ureche pentru calculatorul său de bord.
Am ajuns la navă, am cuplat modulul de salvare şi ne-am dus în camera de comandă. Toţi, în afară de Alana, care ne rugase să o scuzăm fiindcă se simţea rău şi dorea să se odihnească, şi de Haupt, care trebuia să dezactiveze modulul. Înainte de a pleca, Alana mi-a transmis telepatic:
— Poe, fii atent! Generatorul de unde subliminale funcţionează, dar nu pot lua legătura cu cei trei. Ceva s-a petrecut pe navă în lipsa noastră.
M-am uitat la cei din cabina de comandă. Nack şi Dinks erau impasibili. Aşteptau să le comunicăm rezultatele expediţiei. M-am uitat la contoarele Geiger. Nu indicau o depăşire a limitei biologice a radiaţiilor, deci învelişul navei era intact, cu tot drumul lung şi plin de peripeţii pe care-1 străbătuse. Ceva ca o ameninţare plutea în aer. Şi sentimentul acesta îmi era accentuat de faptul că Haupt nu-i comunicase lui Hermann faptul elementar că modulul de salvare îşi memora automat poziţia în spaţiu faţă de nava-mamă.
— Cum stăm, şefule? a întrebat Dinks cu vocea lui catifelată.
