— Te-ai supărat, Io?

— Gata, Haar! Lasă-mă zece minute să mă reculeg.

Vreau să ascult raportul lui Studebacker, nu să moţăi.

Io deconectă videofonul. Se lăsă pe spate cu ochii închişi. Era obosit. Ştia că nu poate să o ducă mult în încordarea pe care i-o cereau evenimentele. Trebuia să-şi impună un grafic raţional de activitate. Trebuia să facă

pauze scurte, dar utile pentru creierul lui ostenit, aflat aproape de sfârşitul unui drum lung şi greu. Cel mai bine era să-şi rememoreze trecutul. Asta nu cerca o concentrare deosebită, şi de obicei îl relaxa. Îşi potrivi ceasul să sune peste opt minute, după care închise ochii.

Trecutul. Singurul lucru cert din viaţa unui om. Parcă

era iar în colonia numărul 1, lângă Mirth, soţia lui, cu micul Poe în braţe. Mirth, fata care îi fusese aleasă genetic pentru a avea copii. Pe atunci, colonia numărul 1 era singura de pe PLANETĂ. El era conducătorul ei, în virtutea calităţii trecute de comandant al navei cu care veniseră.

Erau 80 de oameni, 60 de bărbaţi şi 20 de femei, care plecaseră de pe Pământ. De fapt nu ei plecaseră, ci strămoşii lor. Câţi fuseseră, de fapt, pe navă? Ce mult trecuse de atunci! Uite că nu-şi mai aducea aminte.

Expediţia fusese organizată pe principii familiale, numai

perechi tinere. Excepţie făceau comandantul navei, Iono, un tip cu o experienţă unică de navigator astral, şi psihologul expediţiei, Sender. Ambii depăşiseră 40 de ani, nu erau căsătoriţi şi prezentau garanţii maxime în ce priveşte profesionalismul. Iono! Bunul Iono! Şi-l aducea aminte ca pe o siluetă masivă, leneşă în mişcări, cu mâini mari şi calde care-l mângîiau pe creştet de fiecare dată

când se încurca printre picioarele celor din cabina de comandă. El, Io, era din a doua generaţie, cea care se născuse pe navă. Cum trecuse timpul! Şi azi, dacă în timp ce mergea se concentra mai mult asupra unor gânduri decât la mers, apleca instinctiv capul la intrarea în încaperi, ca pe navă, unde-şi formase tot felul de reflexe; strângea din ochi la deschiderea uşilor, de parcă un jet de aer comprimat l-ar fi deranjat, apăsa peretele din dreapta uşii, ca şi cum ar fi comandat închiderea de siguranţă a ecluzelor, tresărea la orice lumină roşie, semn de avarie pe navă. Chiar şi numele lui era un bun dobândit în expediţia transgalactică: părinţii lui erau cei mai buni prieteni ai comandantului Iono. La naştere, în semn de prietenie, l-au numit toţi la fel: Iono. Echipajul, ca să nu-i confunde, i-a spus Io, fiind cel mic. Micul Io la început, marele Io acum, la sfârşit. Da, da... la sfârşit.

Ceasul îşi făcu datoria. Io deschise ochii alungând umbrele trecutului. Se simţea mai odihnit. Era apt pentru o nouă etapă din puţina existenţă caro-i mai rămăsese.

În sala P 23, lumea aştepta apariţia lui Io. Pentru toţi, Io era doar suferind. Numai Haar şi Pease ştiau că zilele îi erau numărate. Pe PLANETĂ, transferul era .marea taină a familiei. De el depindeau atât de multe, inclusiv binele tuturor, încât datele lui nu se discutau. Transferul era opera bătrânului. Cu el reuşise să salveze VIAŢA.

La apariţia lui Io, asistenţa se ridică în picioare, în semn de respect. Haar, cel mai apropiat colaborator al bătrânului, se miră în sinea lui de privirea limpede şi clară

a acestuia, de ţinuta lui impecabilă. Era altul, mai viguros, mai proaspăt chiar, mai optimist.

— Să începem, prieteni!

Invitaţia bătrânului aşeză lumea în fotolii. Rămăsese în picioare doar un singur om.

— Stai jos, prietene! îl invită Io.

Politeţea şedinţelor de consiliu cerea ca raportorul să

rămână în picioare. Studebacker se aşeză în fotoliu, îşi instală pe reverul hainei microfonul, un năsturel lucios, şi începu:

— Permiteţi-mi să prezint raportul lunar al energiei.

Plan: 5.107 kilowaţi-oră, realizat 4,6.107. Diferenţa se datorează reviziei de la numărul 5.

— N-a fost prevăzută?

Întrebarea o pusese Haar, după ce Io îşi dăduse acordul printr-o înclinare a capului.

— Nu, răspunse Studebacker. Defecţiunea a fost neprevăzută. S-a decuplat microprocesorul de egalizare a sarcinii.

— Nimbus şi Studebacker sunt sancţionaţi cu reducerea la jumătate a energiei repartizate conform Codului energetic, art. 246, aliniatul 3, spuse Haar.

Cei doi lăsară capul în pământ. Ştiau că asta îi aştepta, dar sperau că totuşi vor fi iertaţi. Cine putea prevedea defectarea unui microprocesor? Stătuseră trei zile încheiate în centrala numărul 5 până se remediase defecţiunea.

— Nimbus ce are de spus?

La întrebarea lui Io, un tânăr blond, cu ochii negri, ca de fată, dădu să se ridice. Cu un gest scurt, bătrânul îl invită să ia loc.

— După lege, Haar are dreptate! Nu cred că mai are rost vreun comentariu.

— Doream să-ţi aud părerea, nu felul cum ai învăţat la şcoală să cunoşti şi să respecţi legile PLANETEI.

— Părerea? Nimbus schiţă un zâmbet. Părerea mi-am exprimat-o clar în raport.

— Mai prezint-o o dată!

Insistenţa lui Io era ciudată. Părerile membrilor Consiliului nu puteau contrazice, anula sau amenda nicio lege a PLANETEI. Aşa că discuţia cu Nimbus părea o pierdere de timp.

— Microprocesorul defect, începu Nimbus, a fost verificat cu o zi înainte, în perioada de pauză a hidrocentralei. Am anexat la raport şi diagramele ridicate cu acea ocazie. Calibrarea a fost perfectă. În conformitate cu regulamentul de ordine interioară al hidrocentralei numărul 5, personalul şi-a făcut datoria.

— Nu înţeleg ce vi se impută, spuse Io.

— Nu a funcţionat circuitul de rezervă, interveni Haar.

Io nu-l băgă în seamă. Continua să se uite întrebător la tânăr. Nimbus continuă:

— Circuitul de rezervă s-a decuplat automat din cauza suprasarcinii din circuit.

— Atunci tot nu văd care vă este vină.

Insistenţa lui Io începuse să-i facă curioşi şi pe ceilalţi consilieri. Bătrânul urmărea un scop precis, dar nu dorea să-l declare.

— Cred, spuse Nimbus, că ni se reproşează

suprasarcina. Avem obligaţia să limităm consumul, decuplând beneficiarii periculoşi.

— Şi?

— În ziua aceea era exclusă suprasarcina. Lista beneficiarilor o poate confirma. Suma consumurilor maxime ale consumatorilor reprezenta 82,73% din capacitatea hidrocentralei. Nu înţelegem ce s-a întâmplat.

— Haar?

Io pronunţase apăsat şi interogativ numele secretarului Consiliului. Dorea explicaţii. Atmosfera se încinsese.

— Onorat Consiliu! începu Haar. Chiar dacă vina celor doi nu este elucidată, pedepsirea lor s-a făcut conform legii. Ei trebuie să ştie ce s-a întâmplat. Asta le este datoria, asta cere societatea de la ei.

Comentariul scurt al lui Haar fu urmat de o tăcere destul de lungă. Io părea că moţăie în scaunul său.

Nimbus şi Studebacker vorbeau între ei pe şoptite. Ceilalţi consilieri urmăreau scena, dar interesul pentru urmările dialogului se mai potolise din cauza intervenţiei reci şi fără