Centura de asteroizi a fost un adevărat infern. Nava îşi micşorase la maximum viteza şi alesese o traiectorie în conformitate cu sensul general de mişcare al acelui şuvoi imens. Apoi încercase să „taie“ fluxul de bolovani enormi, ca un înotător care se lasă dus de curentul râului, dar, încet, încet, se apropie pe o traiectorie alungită de mal.
Asta nu ne scutise de ciocniri violente sau de agăţări care să ne schimbe direcţia. Atunci nu dormisem o noapte întreagă, fiindcă fusesem obligat să solicit la maximum generatorul, mărind densitatea câmpului magnetic, astfel încât ciocnirile să fie elastice.
— Dacă ni se rupe ecranul magnetic, o sfârşim lamentabil!
Aprecierea aparţinuse lui Hermann, care nu se mai dezlipea de pe scaunul din camera de comandă. Cu mine ţinea legătura prin monitorul cu ajutorul căruia ne şi supraveghea. Supravegherea devenise un lucru de la sine înţeles şi nimeni nu o mai ascundea.
Depăşirea centurii de asteroizi a fost o sărbătoare.
Hermann, Dang, Nack, Dinks şi Haupt s-au îmbătat în cabina de comandă ca ultimii oameni ai secolelor trecute.
Eu şi Alana ne-am rezumat la o îmbrăţişare şi am continuat să fim sclavii generatorului ce ne ţinea de fapt în viaţă.
Iată-ne aşadar pe 1032-F.C.! O planetă arsă. Aceasta era cea mai bună caracterizare. Nack i-a făcut rapid determinările privind toleranţa biologică. Oxigenul era în cantităţi acceptabile, dar sub cota de respirat. Incendiul care devastase întreaga ei suprafaţă consumase, desigur, o bună parte. Nivelul radiaţiilor se afla peste limita biologică
cu trei gradaţii. În asemenea ,,supă“ radioactivă nu putea trăi nimic. Ieşirea pe planetă devenise o problemă. Nu ne aflam foarte departe de coordonatele pe care Fulton le indicase pentru tunul de antimaterie, însă erau necesare o serie de lucrări la suprafaţă dictate de remorcarea irtronului.
— Îl instruim pe Petros, a propus Nack, cu laşitatea-i cunoscută.
— Şi pe cele două fete, a completat Haupt, dând dovadă
că laşitatea stimulează imaginaţia.
— Îi trimiteţi la moarte! Costumele asigură protecţia doar pentru 30 de minute.
— Vor ieşi în reprize de câte 30 de minute, a intervenit şi Dinks.
— Doar ştiţi că radiaţiile se acumulează. Soluţia asta este o crimă.
— Totdeauna, în istorie, marile idei au cerut şi victime, a declarat sentenţios Nack.
— Mai bine taci, dacă nu eşti în stare de ceva mai inteligent! l-am repezit eu.
— Ai altă soluţie?
Hermann, care tăcuse tot timpul, asistând la schimbul de cuvinte, intervenise ca de obicei eficient.
— Am.
— Spune-o!
— Pereţii navei rezistă la radiaţiile planetei fără să aibă
nevoie de ecranul magnetic superdens. Mutăm generatorul pe modulul de salvare, care are toate circuitele de forţă
montate de la prima expediţie, şi-i ataşăm un sistem de rulare autonomă.
— E o prostie. Singur ai spus că nimeni nu poate manevra generatorul în afară de tine, s-a repezit Haupt.
— E o prostie că mă ofer să aduc pe navă tunul vostru?
E o prostie că lucrez pentru voi, împotriva convingerilor mele?
— Vrei să evadezi? a întrebat Dang.
— Crezi că-mi surâde? O planetă mai indicată nici că se putea găsi. Se pare că gravitatea mărită vă cam afectează
isteţimea.
În cabină s-a lăsat liniştea. Am simţit o mică ameţeală, care m-a determinat să mă uit la ceas. Era ora 20,00. Nici pe 1032-F.C. nu scăpăm de emisiunea misterioasă. Doar orarul începuse să difere.
— Ideea lui Poe este bună, a decretat Hermann.
Întâmplător, .modulul de salvare are un sistem autonom de rulare, deci nu vom pierde vremea decât cu montarea generatorului. La lucru, copii!
Petros, Haupt şi cu mine am efectuat operaţia într-un timp record. A doua zi, la ora 15,00, totul era pregătit.
Trebuia să o iau şi pe Alana cu noi, ca să n-o las fără
apărare.
— Fără Alana nu merg! i-am comunicat lui Hermann, după ce toate testele de formare a ecranului superdens reuşiseră.
— M-am cam săturat de mofturile tale, Poe! Te cam întreci cu gluma!
— E foarte bolnavă şi, dacă e să moară, cel puţin să fim împreună...
Alana auzea discuţia.
