Videofonul începu să clipească. Io îi făcu semn Iui Spinn că poate pleca şi deschise aparatul numai după ce uşa fu bine închisă. Pe ecran apăru Haar.
— Cum te simţi. Io?
— Mulţumesc, Haar. Puţin obosit. De ce?
— Peste 15 minute este programată şedinţa energiei.
Dacă nu poţi, o amânăm. Ce zici?
— De ce să o amânăm? Cine-i raportor?
— Studebacker.
— Sala?
— P 23.
— O să fiu punctual. Altceva?
— Cum merge cu Poe?
— Până mâine pauză. Am decis să-l reantrenăm pentru transfer.
— Şi energia?
— Va lucra hidrocentrala A3. În afara consumului industrial, adică în perioada ei de pauză.
— Şi reviziile?
— Urmează să vorbesc cu Nimbus. Aranjează el ceva.
— Şi plata?
— Am suma necesară. Suport eu toate cheltuielile!
— Chiar dacă totul va fi inutil?
— Da! M-am săturat să fac numai lucruri utile! Uite, lucrez de o viaţă, am strâns ca un avar bunuri, bani, bonuri energetice, ca să fac ce? Se va institui premiul Io pentru ştiinţă? Frumos, dar vreau să cheltuiesc şi pentru Poe. Dacă va fi nevoie, tot ce am. Premiul Io poate fi şi numai un simbol. Chiar dacă prin asta va fi mai puţin râvnit.
— Te-ai supărat, Io?
— Gata, Haar! Lasă-mă zece minute să mă reculeg.
Vreau să ascult raportul lui Studebacker, nu să moţăi.
Io deconectă videofonul. Se lăsă pe spate cu ochii închişi. Era obosit. Ştia că nu poate să o ducă mult în încordarea pe care i-o cereau evenimentele. Trebuia să-şi impună un grafic raţional de activitate. Trebuia să facă
pauze scurte, dar utile pentru creierul lui ostenit, aflat aproape de sfârşitul unui drum lung şi greu. Cel mai bine era să-şi rememoreze trecutul. Asta nu cerca o concentrare deosebită, şi de obicei îl relaxa. Îşi potrivi ceasul să sune peste opt minute, după care închise ochii.
Trecutul. Singurul lucru cert din viaţa unui om. Parcă
era iar în colonia numărul 1, lângă Mirth, soţia lui, cu micul Poe în braţe. Mirth, fata care îi fusese aleasă genetic pentru a avea copii. Pe atunci, colonia numărul 1 era singura de pe PLANETĂ. El era conducătorul ei, în virtutea calităţii trecute de comandant al navei cu care veniseră.
Erau 80 de oameni, 60 de bărbaţi şi 20 de femei, care plecaseră de pe Pământ. De fapt nu ei plecaseră, ci strămoşii lor. Câţi fuseseră, de fapt, pe navă? Ce mult trecuse de atunci! Uite că nu-şi mai aducea aminte.
Expediţia fusese organizată pe principii familiale, numai
perechi tinere. Excepţie făceau comandantul navei, Iono, un tip cu o experienţă unică de navigator astral, şi psihologul expediţiei, Sender. Ambii depăşiseră 40 de ani, nu erau căsătoriţi şi prezentau garanţii maxime în ce priveşte profesionalismul. Iono! Bunul Iono! Şi-l aducea aminte ca pe o siluetă masivă, leneşă în mişcări, cu mâini mari şi calde care-l mângîiau pe creştet de fiecare dată
când se încurca printre picioarele celor din cabina de comandă. El, Io, era din a doua generaţie, cea care se născuse pe navă. Cum trecuse timpul! Şi azi, dacă în timp ce mergea se concentra mai mult asupra unor gânduri decât la mers, apleca instinctiv capul la intrarea în încaperi, ca pe navă, unde-şi formase tot felul de reflexe; strângea din ochi la deschiderea uşilor, de parcă un jet de aer comprimat l-ar fi deranjat, apăsa peretele din dreapta uşii, ca şi cum ar fi comandat închiderea de siguranţă a ecluzelor, tresărea la orice lumină roşie, semn de avarie pe navă. Chiar şi numele lui era un bun dobândit în expediţia transgalactică: părinţii lui erau cei mai buni prieteni ai comandantului Iono. La naştere, în semn de prietenie, l-au numit toţi la fel: Iono. Echipajul, ca să nu-i confunde, i-a spus Io, fiind cel mic. Micul Io la început, marele Io acum, la sfârşit. Da, da... la sfârşit.
Ceasul îşi făcu datoria. Io deschise ochii alungând umbrele trecutului. Se simţea mai odihnit. Era apt pentru o nouă etapă din puţina existenţă caro-i mai rămăsese.
În sala P 23, lumea aştepta apariţia lui Io. Pentru toţi, Io era doar suferind. Numai Haar şi Pease ştiau că zilele îi erau numărate. Pe PLANETĂ, transferul era .marea taină a familiei. De el depindeau atât de multe, inclusiv binele tuturor, încât datele lui nu se discutau. Transferul era opera bătrânului. Cu el reuşise să salveze VIAŢA.
La apariţia lui Io, asistenţa se ridică în picioare, în semn de respect. Haar, cel mai apropiat colaborator al bătrânului, se miră în sinea lui de privirea limpede şi clară
a acestuia, de ţinuta lui impecabilă. Era altul, mai viguros, mai proaspăt chiar, mai optimist.
— Să începem, prieteni!
Invitaţia bătrânului aşeză lumea în fotolii. Rămăsese în picioare doar un singur om.
— Stai jos, prietene! îl invită Io.
Politeţea şedinţelor de consiliu cerea ca raportorul să
rămână în picioare. Studebacker se aşeză în fotoliu, îşi instală pe reverul hainei microfonul, un năsturel lucios, şi începu:
