Nervos, tastă legătura cu calculatorul de urmărire cosmică. Pe ecran, punctul pulsa cu regularitate. Făcu rapid nişte calcule. Semnalul de confirmare a morţii lui Poe trebuia să se fi întors pe PLANETĂ. Şi totuşi, acesta trăia. Se îmbrăcă rapid. După cinci minute era la birou.
Conectă priza terminalului în priza veiozei şi efectuă nişte
manevre. Apoi comandă semnalul, zâmbind crud. Chiar dacă rezistase primului şoc, cel de-al doilea îi va fi fatal. Se uită la ceas. Peste cinci ore urma să afle dacă reuşise să
scape de Poe. Putea să se culce liniştit. Dacă murea Poe, rateul dat cu atentatul asupra lui Io nu mai conta.
*
*
*
— Ei?
La întrebarea lui Io, Spinn scoase din buzunar o foaie de imprimantă.
— Când?
— Acum zece minute.
Io se repezi la terminal şi tastă legătură cu urmărirea cosmică. Punctul pulsa pe ecran. Făcu nişte calcule. După
aproximativ cinci ore putea să ştie dacă atentatul reuşise sau nu. Se cutremură. Haar lovea unde trebuie.
— Şi mai înainte?
— Coincide. Defectul de la nr. 5 şi semnalul comandat prin derivaţia lui Haar sunt concomitente. Ba chiar pot să
afirm că semnalul a determinat defecţiunea.
— Acum de unde a luat energie?
— De la nr. 3. Fiind noapte, însă, nu s-a pus problema suprasarcinii. Apare totuşi pe diagrama de consum un vârf de sarcină greu de explicat, care coincide cu semnalul comandat prin derivaţia lui Haar.
— Ai înregistrat, la urmărirea biologică, traseul lui Haar?
— Înregistrarea este automată.
— Mulţumesc, Spinn!
— Dacă mai aveţi nevoie de mine, sunt la maternitate.
— Bine, băiatule, bine! Să ai noroc de nepoţi!
După plecarea tânărului, începu nişte calcule complicate. Când le termină, era palid. Aşa cum bănuise, semnalul putea ucide. Totuşi, ceva nu era clar. Deşi recepţionase primul semnal, Poe trăia. Teoretic, aşa ceva
era imposibil. Ce se întâmplase? Oare calculele privind transferul la distanţă erau greşite? Exista un risc de care nu ţinuse cont, sau numai valoarea semnalului era dăunătoare? Oscilase mult până să se decidă pentru transferul la distanţă, calculase şi verificase de mii de ori.
Şansele erau în jur de 98%, în cazul unui semnal normal. Haar înzecise valoarea maxim admisibilă şi, totuşi, spre mirarea lui Io, Poe trăia. Oare acolo unde se afla Poe condiţiile de propagare erau atenuate atât de mult încât semnalul ucigaş să devină inofensiv? Era derutat şi ştia că răspunsul îl va primi peste câteva ore, când vor cunoaşte efectul semnalului trimis de Haar pentru a doua oară.
Se întinse din nou în pat. Nu-i era teamă de Haar. Îl va anihila mâine, chiar mai simplu decât putea bănui acesta.
Haar, sigur de moartea lui Poe, dorise să scape şi de Io.
Acum când, în ciuda mârşăviei sale, Poe trăia, când nu mai era atât de sigur că-l ucisese şi că al doilea semnal îşi va face datoria, Haar avea nevoie de el ca să-l acuze că a periclitat situaţia comunităţii printr-un consum exagerat de energie, numai de dragul lui Poe. Lui Haar îi trebuia acum un vinovat, fiindcă nu bănuia ce conţine dosarul întocmit de Spinn.
Gândurile îi zburară iar departe, spre începuturi. El era un fel de istorie vie a PLANETEI. Cum de ajunsese la 104
ani, nu ştia. Ceilalţi nu atingeau mai mult de 30—35 de ani. PLANETA asta ciudată, care-i salvase, dar care-i ţinea prizonieri, provocase modificări importante în codul lor genetic. Într-un mod inexplicabil, deşi bunicii şi taţii lor trăiseră pe navă în jur de 70—80 de ani, ei, urmaşii, odată
ajunşi pe PLANETĂ, dăduseră semne de îmbătrânire prematură. Puseseră asta pe seama centurii de radiaţii prin care trecuseră, dar mai târziu constataseră că şi Torben cu ai săi îmbătrâneau la fel de repede. Mutaţiile genetice depistate nu fuseseră însă ocazionale. În laboratoarele navei, specializată tocmai în cercetări genetice, provocase chiar el mutaţii de acelaşi tip pe cobai,
însă ele nu se transmiteau generaţiilor următoare. Ce se întâmpla pe PLANETĂ nu reuşise să afle. Dar acestea erau datele problemei. Oamenii trăiau extrem de puţin. Copiii se maturizau pe la zece ani. Personalitatea oamenilor se desăvârşea greu. Societatea nu progresa din cauza experienţei insuficiente pe care oamenii o câştigau în timpul scurtei lor vieţi. Toate elementele care concurau la formarea unor specialişti adevăraţi – familia, şcoala, specializarea, practica socială – erau comprimate, parcurse în goană. Apăruseră deja de la a doua generaţie fenomene de instabilitate socială. Conducătorii de săli, cei care mai târziu formaseră actualul Consiliu, sesizaseră imediat acest pericol potenţial. Fuseseră multe propuneri, multe frământări şi experimente, dar cea care se dovedise cu adevărat viabilă fusese a lui. De fapt, nici nu se gândise că
munca lui va conduce vreodată la un folos social. Se formase pe navă, alături de ceilalţi, ca cercetător genetician. Domeniul lui era cel al lui Iono, primul comandant al navei, de la care preluase întreaga documentaţie. Iono se ocupase de corelaţia gene-biocurenţi, la nivel sinergetic. Ce frumos scrisese acesta în finalul sintezei pe care o întocmise, după o viaţă dedicată
cercetării: „...într-un organism viu cum este cel al omului, cu cele peste 500 miliarde de celule, fiecare în parte conţinând milioane de atomi, avem de-a face cu o înlănţuire sinergică de frecvenţe şi funcţiuni, extrem de complexă şi care desigur trebuie coordonată, sincronizată, altfel structura se dezagregă. Iar organismul în întregul său are o lungime de undă şi o frecvenţă proprie, specifică
şi unică, dată de rezultanta frecvenţelor care o compun...“
Iono nu mai apucase să construiască şi un aparat care să permită măsurarea frecvenţei proprii fiecărui individ.
Asta făcuse Io, elevul lui.
*
*
