— Termină, Alexis.
Cu atâtea antrenamente şi cu jobul meu de vară, îmi rămâne prea puţin timp liber. Poate că Alexis îşi închipuie că mai spre sfârşitul verii lucrurile se vor îndrepta. Numai ca programul meu nu se va relaxa până după Carolina Cross-Country. Dacă voi reuşi să ocup un loc bun la concurs, voi avansa cu o categorie. Şi după aceea voi începe pregătirea pentru competiţiile de toamnă.
De ce nu mă lasă în pace? Nu se va mulţumi niciodată să fie pe locul doi în viaţa mea, şi la mai mult de atât nu poate spera.
— Nu ne împăcăm.
Renunţă, în fine, la atitudinea trufaşă.
— De ce nu?
Scutur din cap. Ştie foarte bine de ce. Mi-a dat un ultimatum în faţa tuturor. Fiecare din noi şi-a susţinut opţiunea pe ringul de dans.
Şi repetarea argumentelor ar fi prea dureroasă.
Se clatină şi fundul îi aterizează pe capota maşinii. Îşi trece o mână tremurândă prin păr, ciufulindu-şi vârfurile aurii.
— Nu-mi vine să cred că între mine şi bicicletă alegi bicicleta.
Răsuflarea îmi redevine egală şi regulată, ca şi cum aş urca panta lungă de dinaintea unui finiş. A fost o scenă neplăcută, dar e pe terminate.
— Alexis, n-avem cum să îndreptăm lucrurile. Îmi pare rău.
— Mda, şi mie. Îşi scoate ochelarii. Are ochii umezi. Şi-i tamponează cu vârfurile degetelor. O să mă asigur că următorul meu iubit nu practică un sport de toate sezoanele, adaugă.
35
— Ce drăguţ.
Tocmai când începuse să-mi pară rău pentru ea, a trebuit să strice totul cu remarca asta tâmpită. Ar trebui să-i fiu recunoscător totuşi.
Furia reprezintă un sentiment mult mai convenabil pentru a pune punct unei scene melodramatice. Îmi înfăşor degetele în jurul mânerului maşinii de tuns iarba şi îl strâng atât de tare, încât e de mirare că nu se îndoaie.
— Pa, Alexis.
— Stai un pic…
Mă uit la ceasul de la mână şi scot o înjurătură. Doamna Joffrey trebuie să se întoarcă din clipă în clipă. Ultimul lucru de pe lume pe care mi-l doresc e să mă prindă la taclale cu o fată în loc să muncesc.
Pornesc maşina. Zgomotul acoperă restul propoziţiei lui Alexis.
Cotesc pentru a porni pe următorul rând de iarbă şi o văd pe Alexis stând în continuare pe trotuar, cu mâna la gură şi cu tenişii ei sclipitori în picioare. Dar când mă întorc pentru ultima oară cu faţa spre stradă, Mini Cooperul a dispărut.
36
CAPITOLUL 5
UMILINŢĂ PREFĂCUTĂ
M-am răsucit şi m-am foit pe aşternutul meu de paie până târziu după miezul nopţii. Dar când somnul m-a prins, în fine, în mreje, visele mi-au fost tare dulci – pline de mantale cristaline, brize răcoroase şi de atingerea blândă a unui străin chipeş. Un străin care nu contenea să-mi surâdă cald.
Trebuie să te trezeşti.
Îi zâmbesc la rândul meu.
— Dar nu vreau să mă scol.
Râde, întinde mâna şi mă strânge de degetele de la picioare…
Mă strânge de degetele de la picioare?
Deschid brusc ochii. Nu vocea lui am auzit-o, ci pe cea a unei fete.
— Susanna, trezeşte-te, te rog.
Mă salt iute în şezut şi dau cu capul de streaşină. Dumnezeule milostiv, cum de-am putut dormi atâta?
— Cât e ceasul, Dorcas? întreb în timp ce mă rostogolesc afară din aşternut.
— E ora micului dejun, îmi răspunde ea. Tata e supărat.
— Vin imediat.
Îmi leg peste mijloc un jupon ţesut în casă şi-mi strâng şireturile corsetului, de care îmi prind un corsaj de stambă. Cu mâini tremurătoare îmi ridic părul în vârful capului, înşfac o bonetă şi mă
grăbesc să cobor scările.
Stăpânul stă pe scaunul cel înalt din capul mesei. Pe faţa-i aspră se citeşte nemulţumirea.
