Gândurile îmi fug spre scena de la Cascada Şoaptelor. După
câteva zile în care am avut timp să meditez la asta, mi-am format o părere bazată pe argumente relativ solide. Toată povestea a fost un fel de iluzie complicată. Una reuşită, recunosc. Fata, costumul, chestia cu dispariţia – totul trebuie că e rezultatul unei tehnologii de ultimă oră de control la distanţă, un soi de film de animaţie foarte realist proiectat pe cascadă.
Dar cine se ascunde în spatele acestei farse?
Pe Alexis o exclud din start. Dacă şi-ar fi propus să se răzbune pe mine, ar fi făcut-o într-o manieră mai curată, mai meschină şi mai directă. Şi n-ar fi implicat-o pe Susanna. Lui Alexis nu-i place să
împartă luminile rampei cu o altă fată.
Keefe? E la fel de hotărât ca mine să iasă pe primul loc în cursa rezervată grupei noastre de vârstă, programată în iulie. Poate că vrea 42
să încline balanţa în favoarea lui. Iar Carlton poate că a avut dreptate cu avertismentul lui. Keefe e capabil s-o angajeze pe Susanna. Nu că
o astfel de şmecherie i-ar aduce vreun avantaj, aşa cum poate că
speră. Dimpotrivă, n-ar face decât să mă enerveze şi să mă
îndârjească şi mai tare.
Totuşi, în teoria asta cu Keefe pe post de mare maestru diabolic există trei fisuri peste care n-am cum să trec cu vederea.
În primul rând, e vorba de chestiunea timpului. Două luni înainte de cursă e prea mult. Mi-ar oferi un răgaz suficient ca să-i dejoc planurile.
În al doilea rând, fata. Susanna e o alegere ciudată în chip de actriţă. Se purtase practic ca o statuie, aproape fără schimbări de atitudine.
Nu în ultimul rând, mi-e imposibil să-l cred pe Keefe atât de inteligent încât să pună la cale scamatoria aia cu apa. A fost o treabă
excelent făcută – ce senzaţie avusesem când o lăsasem să mi se scurgă printre degete, alunecoasă şi caldă. Mai caldă decât ar trebui să fie apa dintr-o baltă. Şi mă săltase de două ori de la pământ şi mă
împinsese înapoi pe stâncă învăluit într-un cocon vibrant.
Apa nu fusese falsă.
O maşină trece şuierând pe lângă mine, atât de aproape încât aproape că-mi şterge mâna cu oglinda laterală. În timp ce mă
pierdusem în gânduri, traficul devenise mai intens pe drumurile lăturalnice. Şi astăzi aveam parte de câţiva şoferi agresivi. Cum nu circul pe pistă, nu-mi permit să mă las distras. Trebuie să fiu mai concentrat.
Scopul pregătirii de azi este îmbunătăţirea rezistenţei la efort şi evitarea şoferilor tâmpiţi.
Scap ca prin urechile acului de alte două tamponări şi pornesc spre casă. Însă în loc să o iau pe ruta cea mai directă, mă îndrept către drumul verde şi Cascada Şoaptelor. N-ar fi rău să verific dacă
sunt semne ale unei scamatorii pe acolo.
E devreme şi totul e încă tăcut. Peste noapte a căzut o ploaie 43
uşoară. Alunec pe poteca noroioasă şi leg bicicleta cu lanţul de un pom. Cascada arată perfect; ca într-o carte poştală ilustrată.
Cu inima bătându-mi tare în piept, înaintez încet pe podul de piatră din spatele cascadei, dinspre partea mea spre partea ei. Stau în acelaşi loc în care cred c-a stat şi ea şi nu văd nimic neobişnuit în jur.
Pietrele dinăuntrul grotei n-au fost mutate, muşchiul e la fel de des şi de verde. Nimeni n-a trecut pe aici în ultima vreme, nici măcar o fată
nebună cu haine caraghioase şi un zâmbet frumos, dar care i se iveşte prea rar pe faţă.
Sub impulsul momentului, îmi scot mănuşile, mi le îndes în buzunar şi-mi trec încetişor mâna prin apă. Nicio scânteie. Nicio manta sclipitoare. Apa e udă, transparentă şi cât se poate de normală.
Îmi retrag mâna. Mă simt ca un prost. Asta e Cascada Şoaptelor.
Am fost aici de sute de ori. Nu e decât o cădere de apă. Apă şi atât, buna şi vechea apă, atât de anostă. Şi nu cine ştie ce portal bizar spre vremuri trecute.
De ce m-am întors aici?
Mă urc pe bicicletă şi mă îndrept spre casă, sătul de cascadă şi de fată. Scena aceea nu a fost un renghi jucat de cineva. Dar nici n-are cum să fi fost reală.
Deci ce a fost, la urma urmei?
Din câte îmi amintesc, e pentru prima oară în viaţă când îmi doresc ca o lovitură la cap să-mi fi provocat halucinaţii.
*
Fac un duş, mă schimb şi cobor în goană scările spre bucătărie.
Mama stă la blatul de lucru detaşat şi aşază mâncarea pe o farfurie.
Mi-o întinde.
— Ţi-am pregătit micul dejun.
— Mersi.
