— A fost cam nervoasă. Şi tăcută.
Adică exact aşa cum se poartă atunci când tata şi Marissa nu sunt prin preajmă.
— Unul din pacienţii ei preferaţi a murit.
— O! Nu mi-a zis nimic.
46
Atunci când mama îşi schimbase specializarea în îngrijirea bolnavilor din aziluri, ne asigurase că e o alegere bună, având în vedere calmul şi imparţialitatea ei. Poate că slujba asta nouă se dovedeşte a fi mai grea decât se aşteptase.
— Mama e destul de necăjită, să ştii. Ce-ar fi ca-n seara asta să o scoţi undeva în oraş la cină şi să stai mai mult cu ea?
— Sigur că da.
— Mersi. Îţi decontez eu cina când mă întorc.
— Nu e nevoie.
Închid şi cobor la parter ca să-i dau mamei telefonul. Dar nu suflu nimic despre cină. Ar fi prea bătător la ochi. O s-o sun mai târziu.
Schimbare de plan. În seara asta, în loc să mă duc la Cascada Şoaptelor, o s-o investighez on-line pe fată. Ca în cazul în care reapare, să fiu pregătit.
47
CAPITOLUL 7
SEMNIFICAŢIA UNEI EXPRESII
Nu mi-a convenit că am ratat marţi seara pauza. În următoarele două zile mă străduiesc din greu să fiu cea mai bună slujnică de pe lume, ca să nu-i dau stăpânului motive să-mi refuze alte ore de linişte absolută.
Reuşesc să trec de o nouă zi fără a mi se administra corecţii.
Familia Pratt zăboveşte în seara asta mai mult la cină. Stau în colţul meu, cos nasturi la vesta cea verde a stăpânului şi-mi înghit oftatul de nerăbdare. Când stăpânul se retrage în cele din urmă în salon împreună cu toată familia, strâng farfuriile şi mă grăbesc spre bucătărie.
Îmi ia puţin timp ca să termin treburile. Aşez resturile de tocană
pe două funduri de lemn, spăl farfuriile şi mătur podeaua. De cum îi voi servi lui Hector jumătatea lui de cină, voi fi liberă să plec. Scot capul pe uşă şi arunc o privire spre grajd, dar nici urmă de Hector.
Iau fundul de lemn şi-l duc la coliba sclavului. E goală. Las fundul de lemn pe un butuc dinăuntru şi mă îndrept spre grajd.
— Hector? strig eu.
— Da?
Iese din boxa calului şi trage ivărul în urma lui.
— Ţi-am lăsat mâncarea în cameră.
Dă din cap.
— Te duci să te plimbi prin pădure?
— Da.
— Singură?
48
Zâmbeşte şi ridică dintr-o sprânceană.
— Da. Jedidiah e prea obosit ca să mă urmărească astă-seară.
— Atunci ne vedem mâine.
Hector nu are pauză de seară, dar nu l-am auzit niciodată
plângându-se. Poate că nu simte nevoia de singurătate, aşa ca mine.
Oricum îşi petrece majoritatea timpului de unul singur.
Mă strecor nevăzută printre copacii din spatele proprietăţii şi pornesc să mă plimb pe malul Pârâiaşului dintre Stânci. Oare străinul va apărea în seara asta? Un gentleman aşa ca el ar prefera compania unei fete din clasa muncitoare?
Îmboldită de un amestec de curiozitate şi emoţie, mă opresc la cascadă şi cobor stânca. Ajung la grotă şi mă uit peste apă, de partea cealaltă, partea domnului Lewis. Pădurea e întunecoasă şi deasă.
Mă las pe vine şi mă aventurez în adâncurile reci şi umbrite ale grotei. Inima mi se mai linişteşte după ce mă caţăr pe un bolovan acoperit de muşchi şi mă pun pe aşteptat.
Îmi place mult ascunzătoarea mea. În faţă, cascada care susură, legănându-mă cu cântecul ei. Pentru puţină vreme, pot sta aici nemişcată, fără să scot vreo vorbă, fără să muncesc pentru alţii.
