— Mda, a fost admis pe data de… întâi iunie.
— Şi astăzi e trei iunie.
— Exact. Strânge din buze. În lumea mea veştile circulă mult mai rapid. Vâră plăcuţa de ardezie înapoi în buzunar. Mă bucur c-ai venit, zice.
Afirmaţia lui mă umple de fericire, dar în acelaşi timp mă
minunez de sinceritatea de care dă dovadă. În satul meu lumea vorbeşte foarte rar atât de deschis. Iar eu niciodată. O opinie exprimată cu francheţe se poate întoarce împotriva ta şi poate fi folosită pe post de armă de către duşmani.
Presupun că e plăcut să-ţi poţi expune părerile fără să-ţi faci griji.
Aşa că fac o încercare.
— Chiar crezi că între noi sunt două sute de ani?
— Fie asta, fie cineva mi-a strecurat în paharul cu apă nişte droguri tari. Cercetează din ochi cascada, începând din vârf, continuând cu poteca arcuită şi terminând cu pârâiaşul de la poale, apoi spune: Nimeni dintre cei pe care îi cunosc n-ar fi putut trece un asemenea test. La mijloc sunt prea multe necunoscute. Nu cred că
dispunem de tehnologia necesară pentru a contraface o cădere de apă – cel puţin deocamdată. Şi pe de altă parte, sunt destul de sigur că nu mi-am pierdut minţile. Aşa că mă voi mulţumi cu teoria
„Cascada Şoaptelor e un portal spre vremuri trecute”. Pentru moment.
51
Vorbele lui n-au niciun sens. Lucru care, cu siguranţă, nu face decât să-i întărească punctul de vedere. Dau din cap.
— Vreau să fii de-adevăratelea. Aşa că renunţ la îndoieli.
— Îmi place logica ta. Râde. Vii aici în fiecare seară?
— Cât de des îmi permite stăpânul.
— Stăpânul? Se încruntă. Eşti sclavă?
— Nici vorbă.
Ce ciudat. Nu ştie mai nimic despre muncitori, altfel nu m-ar fi confundat cu o sclavă.
— Sunt legată de stăpân printr-o înţelegere.
— Ce fel de înţelegere?
Şi mai ciudat. Poate că în secolul lui copiii nu sunt daţi altora prin astfel de înţelegeri.
— Sunt slujnică obligată să lucrez un timp pentru stăpân.
Se uită în jos, de parcă ar studia vârfurile pantofilor negri neobişnuiţi pe care îi poartă în picioare.
— Obligată? Dar credeam că munca silnică era numai pentru răufăcători.
Ce-şi închipuie, că sunt o criminală? Comentariul lui mă irită. Nu pot să-l las să treacă de la sine.
— Nu, nu. Înţelegerile astea se fac de către toţi cei care…
Fac o pauză ca să-mi caut cuvintele. Adevărul e că înţelegerile sunt un mod obişnuit prin care părinţii încearcă să reducă numărul copiilor din familie. Tatăl meu vitreg nu a vrut să-şi bată capul cu cheltuielile necesare pentru creşterea mea. La cinci luni după ce s-a căsătorit cu mama m-a dat familiei Pratt. A fost unul din ultimele lucruri pe care a mai apucat să le facă, pentru că la scurt timp a murit. Mi-ar fi jenă să recunosc în faţa acestui gentleman că mama s-a măritat cu un bărbat care m-a părăsit şi m-a dat altora.
— O înţelegere poate fi semnată de către oricine vrea să înveţe o meserie.
— E un fel de ucenicie deci?
— Exact.
52
— Şi ce meserie înveţi tu?
— Îngrijirea casei.
Fruntea i se încreţeşte.
— De ce ai ales tocmai asta?
— Domnul Crawford, tatăl meu vitreg, a ales, nu eu.
— Dar ţi-a cerut părerea?
— Nu l-a interesat părerea mea câtuşi de puţin.
Fac un efort ca să-mi maschez tonul de dispreţ din voce.
