— Şi cât va trebui să mai slugăreşti?
— Până împlinesc optsprezece ani.
— Şi când va fi asta?
— Pe întâi octombrie.
Un colţ al gurii îi zvâcneşte în sus într-un zâmbet pe jumătate.
— Eşti cu două luni mai mare decât mine.
— Sau cu două secole.
— Aşa-i.
Ne măsurăm din ochi cu precauţie. Mă întreb dacă faptul că
ne-am întâlnit se va dovedi a fi o binecuvântare ori un blestem.
Gesticulează spre piatra de lângă mine.
— Nu vrei să stai jos?
— Ba da. Mulţumesc, domnule Lewis.
— Spune-mi Mark.
Asta ne pune pe picior de egalitate. Păcatul mândriei îmi umflă
pieptul, dar mi-l reprim, amânând să reflectez asupra emoţiilor ori consecinţelor sale. În schimb, mă mulţumesc să dau din cap şi să mă
las să cad pe piatră, cu o mişcare complet lipsită de eleganţă.
Se aşază şi el, cu gesturi iuţi şi graţioase.
— Deunăzi am trecut pe aici ca să caut dovezi că cineva îmi joacă
feste, dar n-am găsit nimic.
— Cine ar vrea să-ţi joace feste?
Ridică din umeri.
— Poate prietena mea. Sau mai bine zis, fosta.
Prietenă? Vreau să lămuresc ce înţelege prin acest cuvânt.
53
— Eşti prieten cu o fată?
— Da. Adică… Strânge din buze şi cade pe gânduri. În secolul meu, băieţii se pot împrieteni cu fetele. Dar când spun prietenă, mă
refer la persoana cu care ies.
— Cea căreia îi faci curte?
— Cam aşa ceva. Clatină apoi din cap. Sau nu. Nu sunt prea sigur.
— Vrei să te căsătoreşti cu fata asta?
— Să mă căsătoresc cu Alexis? Nu. Face ochii mari, înfiorat.
Oricum, ea e cea care a pus capăt „curţii”, cum îi zici tu.
— Şi asta te-a întristat?
— Da, la început, dar acum mi-am revenit. Ieşitul nu mai înseamnă acum neapărat că vrei să te căsătoreşti. Ne distrăm. Ne despărţim. Pe urmă o luăm de la capăt cu altcineva.
— În secolul meu a face curte presupune prea multe reguli de urmat pentru a fi o îndeletnicire plăcută.
— Ce fel de reguli?
— Bărbatul este cel care trebuie să se adreseze primul femeii. Ceea ce nu-i deloc corect.
Mark dă din cap, ca şi cum ar fi de acord cu mine.
— Şi voi aveţi regula asta? îl întreb.
