Să numeri stelele? Arunc o privire în sus, spre cerul albastru-neguros catifelat, ornat cu stele sclipitoare şi cu o felie mică
de lună. Când a căzut întunericul fără ca măcar să observ? Tresar şi mă ridic în picioare. Nu mă aşteaptă nimic bun dacă stăpânul mă
vede revenind acasă noaptea.
— Mi-a făcut plăcere conversaţia noastră, dar acum trebuie să
plec.
— Şi mie mi-a făcut plăcere.
Se ridică şi el în picioare şi îşi împinge o mână prin cascadă. De 57
data aceasta, braţul îi pătrunde până la cot.
— Hei, ia te uită, exclamă. M-a lăsat să străpung apa mai mult ca înainte.
— Aşa e, îi răspund.
— Cascada mă crede demn de încredere. Pe drept cuvânt.
Să mă încred şi eu în judecata apei? La urma urmei, nu l-a considerat neprimejdios decât până la cot, o parte a corpului destul de inofensivă.
— Da, apa s-a dovedit o damă de companie excelentă.
— Mai degrabă un bodyguard, zâmbeşte el. Ne vedem mâine?
— Poate.
Îi iau mâna în mâinile mele şi o strâng încetişor. Nu e deloc un gest cuviincios din partea mea, însă Mark Lewis e obişnuit cu atingerile.
— Ar fi mult mai uşor dacă ai trăi în lumea mea. Atunci am putea fi prieteni.
Îi las mâna să cadă iute, ca şi cum ar fi un cărbune încins. La auzul cuvântului „prieten” gândul îmi fuge imediat la viaţa mea din Worthville – o lume plină de reguli şi cu un făcător de reguli căruia trebuie să mă mai supun încă patru luni.
— Nu-mi spune prietenă. E interzis.
— Ţi-e interzis să ai prieteni?
— Da. Bâjbâi după scara din granit. Domnul Pratt zice că voi deveni neglijentă dacă mă concentrez pe orice altceva în afară de familia lui şi de îndatoririle de slujnică.
— Domnul Pratt pare un nemernic obsedat de control.
Nu cunosc semnificaţia expresiei, dar dacă aş şti ce înseamnă
bănuiesc că aş fi de acord cu Mark Lewis.
Mă caţăr pe marginea stâncoasă care străjuieşte intrarea în grotă şi mă răsucesc cu faţa spre el. Îl zăresc prin vălul de apă; stă în locul unde l-am lăsat.
— Noapte bună… Mark.
— Stăpânul tău nu trebuie să afle despre noi, Susanna. Ăsta poate 58
fi micul nostru secret.
Înalţ o mână în semn de rămas-bun, mă răsucesc pe călcâie şi pornesc în fugă înapoi spre casă – numai că de data aceasta alerg cu zâmbetul pe faţă, căci am un prieten secret. Mark ar putea fi omul cu care să pot discuta şi râde. Omul cu care să mă aflu pe poziţii de egalitate – chiar dacă numai câte o oră pe zi. Omul pe care domnul Pratt nu ar avea cum să mi-l ia.
59
CAPITOLUL OPT
RADARUL INTERIOR
Chiar dacă vinerea nu am programat niciun client, voi munci şi astăzi. Încarc echipamentul pentru îngrijirea curţilor în spatele camionetei şi ies din oraş, pornind spre sud-vest. După patruzeci şi cinci de minute pătrund pe aleea de o jumătate de milă ce duce către cabana de lemn a bunicilor, pe malul Lacului Jordan.
Bunicul stă pe verandă, dezleagă cuvinte încrucişate şi bea cafea.
Îmi face semn cu mâna. Mă apropii prudent, fără să ştiu dacă a fost avertizat de sosirea mea şi, dacă da, în ce măsură este supărat pe mine.
— Ce cauţi ici? mă întreabă, privindu-mă cu asprime pe sub sprâncenele zburlite.
— Am venit să lucrez în grădină.
— Nu-mi amintesc să te fi rugat să vii.
— Nici n-ai făcut-o.
— Dar cine te-a rugat? Mama ta?
