— Da, domnule.
Se încruntă şi mai tare.
— A pus la cale planul ăsta de una singură?
— Bănuiesc că a vorbit cu bunica.
— Atunci du-te şi întreab-o pe bunica ce vrea să faci. Bate darabana pe revista de cuvinte încrucişate. Şi poţi să-i spui din partea mea că m-a scos din sărite.
— Nu cred c-o să fac asta.
— Pentru că eşti un băiat isteţ.
60
Intru în casă. E linişte, cu excepţia zumzetului aerului condiţionat.
Mă uit în sus, la tavanul salonului ce se întinde pe două niveluri.
Nici urmă de bunica.
Ştiu însă unde a fost – în bucătărie. A gătit în dimineaţa asta. O
tavă cu melcişori cu scorţişoară, cu glazură dulce şi untoasă, stă pe masa de lucru. Prăjitură cu drojdie de bere făcută la cuptor. Bunica a ştiut de venirea mea.
Rup o bucată de melcişor dintr-un colţ al tăvii şi merg s-o caut pe bunica. O găsesc în baie, uitându-se încruntată la vasul de toaletă.
Nu vreau să aflu de ce.
— Bună, bunico. Am sosit.
— Mark.
Oftează fericită şi mă îmbrăţişează. Capul îi ajunge până la jumătatea pieptului meu.
— Te-ai întâlnit cu bunicul?
— Da.
— Şi te-a luat la rost?
— Nu.
— Minţi. Zâmbeşte. Vrei să guşti ceva înainte să te apuci de lucru?
— Am refuzat eu vreodată melcişorii tăi cu scorţişoară?
Râde şi mă împinge în hol.
Pe peretele de vizavi de uşa de la baie e agăţată o fotografie imensă cu mama şi sora ei. Mama avea atunci zece ani şi mătuşa Pamela cinci. Mama stă în spatele surorii ei, ţinând-o protector cu braţele pe după umeri, iar Pamela o strânge de mână.
Întotdeauna zâmbesc când o văd pe mătuşa Pamela ţinând-o pe mama de mână, dovadă inconştientă a modului în care depinsese de sora ei mai mare. Relaţia dintre ele se transformase radical atunci când crescuseră. Mama devenise sora medicală cea blândă, iar Pamela ofiţerul de armată forţos care te avertiza pe un ton calm dar ferm să nu te pui cu el.
Mătuşa a fost persoana care m-a ajutat cel mai mult în generală, când eram luat în râs din cauza kilogramelor în plus. De fiecare dată
61
când suna sau îmi trimitea mailuri, mă sfătuia să fiu puternic şi să nu cedez.
— Bătăuşii sunt nişte proşti, Mark, obişnuia ea să-mi spună. O să
vezi, n-o să treacă mult şi vor face greşeli. Tu stai şi aşteaptă şi fii pregătit când se va întâmpla asta.
Mi-am făcut din vorbele ei mottoul meu în viaţă. Am trecut pe un regim de mâncare mai sănătos şi am început să-mi caut un sport pe care să-l pot practica. Tata a fost cel care mi-a făcut cadou prima mountain bike. Mi-a plăcut la nebunie să alerg pe piste în tovărăşia lui – şi am ajuns să fiu destul de bun la asta. Pe măsură ce muşchii mi s-au dezvoltat, încrederea în mine a crescut. Şi, exact aşa cum prevăzuse mătuşa, atunci când bătăuşii au făcut o prostie, m-au găsit pregătit. Şi-au primit „răsplata” fără ca eu să ridic măcar pumnul.
Dacă e să fi învăţat ceva de la mătuşa mea cea războinică, am învăţat că „mic” nu însemnă neapărat „lipsit de apărare”.
După ce mătuşa Pamela a murit în Afghanistan, bunica a mutat fotografia cu cele două fiice ale ei în locul acesta, unde poate să o vadă de câte ori iese din baie. De ce a făcut asta? Amintirile nu-i provoacă şi aşa destulă suferinţă? Pe mine, unul, mă doare ori de câte ori văd poza, şi nu-s decât nepotul Pamelei.
Mă opresc în bucătărie şi înfulec vreo doi melcişori cu scorţişoară.
După al doilea mic dejun pe ziua de azi, o sărut dulce pe obraz pe bunica şi ies din casă.
Bunicul mă aşteaptă pe verandă. Şi-a tras pe mâini mănuşile de grădinărit.
— Cu ce vrei să începi, Mark?
— Cu aranjarea straturilor de flori.
