uit la el, îmi amintesc de generală şi de momentele când zăceam întins la pământ, înconjurat de bătăuşi care mă loveau cu piciorul, metodic şi tare. Pe terenul de fotbal. În spatele cantinei. Puştiul gras şi neajutorat, aflat la cheremul unor băieţi de treisprezece ani. Faţa lui Keefe apărea întotdeauna undeva, într-un colţ al imaginii. Fusese un simplu observator sau conducătorul care îi urmărea pe ceilalţi făcând treaba murdară în locul lui?
— Tot o mai doreşti. Keefe îşi învârte pe degete legătura cu chei şi-şi strânge buzele într-un rânjet superior. Dar eu o să câştig.
— Mai vedem noi, spun eu pe un ton neutru.
La ce se referă? La Alexis sau la concursul de mountain bike?
Dă din umeri şi o ia înapoi pe alee, îndreptându-se spre maşină.
— N-o să rămână singură mult timp. Tipii stau deja la coadă ca să-i câştige favorurile.
Îmi sare ţandăra. Deci de asta a venit. Ca să mă anunţe că o să se aşeze şi el la coadă. Îmi vine să-l înjur, dar mă stăpânesc. Mătuşa Pamela zicea că amabilitatea faţă de duşmani e cea mai bună cale de a te răzbuna.
— Atunci îţi urez mult noroc cu Alexis.
— Vezi să nu te cred.
64
Zâmbesc la gândul că ei doi s-ar putea cupla. Pretenţiile lui Alexis i-ar da lui Keefe peste cap programul de antrenament.
— Vorbesc serios, să ştii.
Se uită suspicios la mine, pe sub sprâncene.
— Da-da. Bine. Ne vedem la cursă.
Sare în SUV şi demarează în scrâşnet de anvelope.
Conversaţia mi-a lăsat un gust amar în gură, de care nu scap nici după douăsprezece mile de pedalat la viteză maximă. Mă întorc acasă, îmi pregătesc iute un sandviş cu unt de arahide şi gem şi mă
grăbesc direct spre cascadă. O găsesc pe Susanna stând în picioare, calmă, pe latura cea mai înaltă a grotei.
Trebuie să găsesc o cale de a o face să-şi schimbe mai des expresia de pe chip.
— Bună.
— Bună. Mă studiază îndelung. Ai avut o zi ciudată, nu-i aşa?
— Da, spun şi mă las să cad pe o piatră, făcându-i semn să se aşeze şi ea. Dar cum de ţi-ai dat seama?
— Se vede pe faţa ta. Se aşază pe mijlocul pietrei, departe de marginea stâncii, cu picioarele strânse sub fustă. Ce ai făcut azi?
— Am fost la bunici.
Dar faţa ei ce exprimă? îmi spun. Dacă limbajul trupului înseamnă, aşa cum se spune, şaptezeci la sută din comunicare, atunci în ceea ce o priveşte pe Susanna aş putea să mă consider practic surd.
— Bunica a gătit un prânz special pentru mine, adaug.
— Cum adică special?
— A făcut quiche.
Se încruntă şi clatină din cap.
Măcar gestul ăsta îl înţeleg. Va trebui să-i explic din nou termenii pe care îi folosesc şi asta ar trebui să mă irite, numai că nu-i deloc aşa. De fapt, chiar mă amuz să dezvălui astfel de mistere unei persoane care chiar este curioasă să afle tot.
— Quiche e o plăcintă cu ouă, brânză şi şuncă.
65
— Şi e o bucurie pentru tine?
— Absolut.
Zâmbesc la amintirea plăcerii pe care o încercasem. Când bunica scosese tava din cuptor, aproape că leşinasem de atâta bucurie.
Singura mea problemă fusese că nu putusem da gata tot quiche-ul.
Bunicul îşi ceruse şi el partea.
— Dar pe tine ce te bucură? o întreb.
— Să mănânc pe săturate.
Fir-ar a naibii de treabă.
Ce chestie deprimantă. Şi ea îmi spune asta pe un ton cât se poate de pragmatic, de parcă e ceva foarte normal.
