— Nu m-am trezit la timp. Şi am întârziat cu micul dejun.
Îmi încleştez maxilarul atât de tare, încât e de mirare că nu-mi sparg dinţii.
— Cât de des te bate?
— Cam o dată pe lună.
Sar în picioare, prea indignat ca să mai pot sta locului. Stăpânul ei e un nenorocit. Un nemernic. Un bătăuş. Cum se poate s-o lovească?
— Ce poţi face ca să-l opreşti?
Îşi îndreaptă umerii, îşi lasă genunchii în jos, ridică bărbia şi rămâne cu braţele aşezate în poală.
— Nimic. E dreptul domnului Pratt să mă pedepsească aşa cum crede de cuviinţă.
Răspunsul mă uluieşte aşa de tare, că pe moment uit de indignare.
E dreptul lui s-o bată?
Nu se poate!
Şi de ce nu e furioasă pe chestia asta? În orice secol ar trăi, nu cred că bătaia e o treabă legală. Mă răsucesc cu spatele la ea şi spumeg cu faţa spre copaci. Trag aer adânc în piept de câteva ori, apoi mă
răsucesc la loc.
— Nu pot să cred că te bate fără a suporta consecinţele.
— Cui aş putea să mă plâng?
— N-aveţi poliţişti sau primar sau pe altcineva care conduce satul?
— Cum să nu. Şi mi-e de mare ajutor, ce să zic. Magistratul nostru e unchiul domnului Pratt.
La naiba. Asta nu face decât să complice şi mai mult lucrurile.
Poate că totuşi se dă prea repede învinsă.
— Dar i-ai cerut măcar ajutorul unchiului lui?
— Domnul Worth mi-a văzut rănile şi nu a făcut nimic. N-o să mă
umilesc mai tare cerşindu-i ajutorul. Se ridică în picioare, cu obrajii 68
îmbujoraţi, faţa îndârjită şi mâinile în şolduri. Nu cred că în lumea ta stăpânii nu-şi bat servitorii.
— În America nu mai avem acum stăpâni. Avem angajatori. Iar dacă guvernul află că-şi lovesc muncitorii, îi aruncă în închisoare.
Pufneşte din nas.
— Nu cred că oamenii s-au schimbat în asemenea măsură. Cei puternici vor face întotdeauna rău celor slabi şi niciodată justiţia nu va putea să-i oprească.
Ne înfruntăm de o parte şi de alta a cascadei, răsuflând din greu.
Respirând la unison.
E prima care-şi fereşte privirile şi-şi lasă braţele pe lângă corp.
Faţa îi revine la expresia familiară, impasibilă.
— În lumea mea n-am unde să fug. Şi am învăţat să accept asta.
Dar cum neputinţa mea de a reacţiona te jigneşte, am să plec.
Vorbele ei, rostite greu şi încet, mă lovesc ca un duş rece ca gheaţa. Ce naiba e cu mine? Mă cert cu victima? De parcă nu aş şti cum se simte?
— Stai, Susanna. Aşteaptă. Mă arunc spre cascadă, dar apa mă
opreşte la încheieturile mâinii. Te rog. Îmi pare rău.
Ezită, apoi îşi lipeşte mâinile de ale mele. Are palmele aspre şi roşii şi unghiile murdare şi rupte.
— Lumile în care trăim sunt foarte diferite, zice pe un ton plat.
Cascada mă împinge înapoi pe stâncă, departe de Susanna, de parcă
ar proteja-o de stupiditatea mea. Ce idiot sunt. Până şi cascada pare dezamăgită de mine.
— N-ar fi trebuit să ţip la tine. Dar urăsc gândul că omul acela te bate.
