— Şi cât timp vor dura îndatoririle astea noi?
— Până ce voi face alte aranjamente, repetă soţul ei.
— Ce-ar fi să-mi explici de ce l-ai vândut pe negru?
Domnul Pratt se uită lung şi impasibil la soţia sa. Noi, ceilalţi, ne ţinem răsuflarea. Trec câteva secunde bune până ce doamna Pratt îşi fereşte ochii.
Domnul Pratt ia lingura în mână.
— Tată, dar Deborah ce o să facă? întreabă Dorcas. Ei nu i-ai dat nicio însărcinare nouă.
Domnul Pratt îşi mută privirea spre fiica cea mai mare.
— Deborah va învăţa să toarcă.
— O să învăţ să torc? Ce bine, spune Deborah şi buzele ei se rotunjesc intr-un surâs tremurat. Dar cine o să mă înveţe?
— Cea mai iscusită torcătoare din tot ţinutul. Mama ta.
Toţi ochii se întorc spre stăpână. Ea se uită în jur, mai întâi surprinsă, apoi foarte măgulită.
— Ei, poate nu chiar cea mai iscusită.
— Eşti prea modestă, zice domnul Pratt. Azi o să mă duc să dau jos din pod roata de tors.
74
Stăpâna îşi coboară ochii în farfurie. Domnul Pratt dă din cap satisfăcut şi atacă în forţă micul dejun. Copiii îi urmează imediat exemplul.
Să fiu eu singura care a remarcat că stăpânul nu a oferit nicio explicaţie la decizia de a-l vinde pe Hector?
*
Din toate însărcinările pe care ar fi putut să mi le dea stăpânul, îngrijirea grădinii este cea care mă deranjează cel mai puţin. Îmi place să stau în aer liber şi grădina e unul din locurile mele preferate.
Pot să mă plimb în voie printre tulpinile de porumb şi să mă gândesc la ale mele. E un spaţiu plin de culori şi de forme din cele mai diferite. Ardei graşi şi dovlecei. Pepeni şi mazăre. Fiecare altfel.
Fiecare perfect în felul său. O adevărată desfătare pentru ochi şi limbă.
— Poftim, micuţelor, le zic eu celor două ajutoare ale mele.
Îi dau fiecăreia dintre fetiţe câte un ştiulete şi le arăt sacul pe jumătate plin. Recolta este slabă astăzi. Mijesc ochii şi mă uit în zare, în speranţa unei ploi cu tunete, dar cerul rămâne la fel de splendid şi lipsit de nori.
— Susie? mă strigă o voce familiară. Unde eşti? Am nişte piersici pentru tine.
Îmi croiesc drum printre şirurile de porumb până ce ajung în capătul grădinii. Sora mea Phoebe mă caută din priviri, apărându-se de soare cu o mână şi cu cealaltă strângând la piept o găletuşă cu fructe coapte şi catifelate.
O măsor din cap până în picioare. Are tenul curat, deşi un pic prea întunecat, iar părul îi atârnă în bucle aurii pe corsajul bleu pal. Cu un zâmbet plin de mândrie, mă îndrept spre ea.
— Piersicile par delicioase. Tu le-ai cules?
— Nu, mama. Clipeşte vag în lumina puternică, apoi se trage la adăpostul tulpinilor de porumb. Mi-a zis să le dau la schimb la magazinul domnului Foster, dar nu vreau să mă duc în sat. Oamenii 75
se uită după mine.
— Pentru că eşti uimitor de frumoasă.
Sora mea a moştenit frumuseţea femeilor din familia noastră. Iar doamnele din sat n-au cum să n-o observe şi s-o invidieze.
— Îţi acordă o atenţie binevoitoare, adaug, sperând că nu mă
înşel.
— Nu-mi pasă de ce se holbează la mine. Nu-mi place, orice-ar fi.
Rămâne bosumflată, dar numai pentru o clipă. Crezi că familia Pratt va vrea piersicile?
Le trag pe cele două mici ajutoare mai aproape şi le întreb cu falsă
candoare:
— Tu ce zici, Delilah? Am vrea să luăm piersicile, Dinah?
Două căpşoare blonde se înclină afirmativ la unison.
— De acord, îi spun eu lui Phoebe. Le luăm. Nişte piersici proaspete sunt tocmai nimerite pentru sfârşitul de săptămână.
Am câteva monede pe care le ţin ascunse intr-un borcan în beci.
