M-a surprins discuţia. Stăpânul e foarte atent cu afacerile lui.
Ceva s-a întâmplat de are dificultăţi în achitarea datoriilor. Dar ce anume? Doar moara merge bine, nu-i aşa?
Sigur, a apărut o nouă moară, la Ward’s Crossroads, dar e la o jumătate de oră de mers cu şareta, dacă nu mai mult. Prea departe ca să afecteze afacerea domnului Pratt. Totuşi ceva e în mod cert în neregulă. Stăpânul nu mi-a spus nimic. Şi nici stăpânei nu i-a zis.
Mi-aş fi dat seama; ea nu-i în stare să-şi ascundă simţămintele.
Mi-e groază să discut cu el, dar nu am încotro.
Stăpânul nu se întoarce de la moară decât la vremea cinei. Aştept să se retragă singur în salon înainte de a-l aborda.
Stă la birou, cu picioarele răscrăcărate şi cu haina scoasă. Cămaşa albă şi vesta verde atârnă pe el, îmbibate în sudoare. Ţepi negri îi umbresc bărbia. Înfăţişarea lui mă miră. Întotdeauna a fost foarte grijuliu cu hainele pe care le poartă.
— Domnule Pratt, pot să vă spun o vorbă? îl întreb eu din pragul uşii.
Înmoaie condeiul în călimară şi mâzgăleşte ceva în registru.
— Ce-i?
— Suntem pe terminate cu proviziile.
Mâna i se opreşte în aer, însă nu-mi răspunde. Poate c-ar trebui să
fiu mai explicită.
— Făină, mălai…
— Da, da. Ştiu ce-s alea provizii. Îşi scarpină vârful nasului. Eşti sigură?
80
— Ce-avem acum n-ajunge decât pentru o săptămână sau două.
— Luni, când mă întorc de la moară, o să le înnoiesc. Oftează, lasă
condeiul să-i cadă din mână şi se uită peste umăr cu o privire mânioasă şi nerăbdătoare. Altceva?
Doamna Pratt se mândreşte cu alegerea pe care a făcut-o luându-l de soţ. Înalt, chipeş, deştept – toate calităţile unui bărbat de vază, aşa obişnuieşte ea să-l descrie. După părerea mea, i-a supraestimat destinul. Căutătura mereu încruntată nu face impresie bună. Cât priveşte manierele, în ciuda faptului că şi-a petrecut primii ani de viaţă ca fiul cel mai mic al unui plantator, nu sunt deloc plăcute sau rafinate.
Plec capul şi continui să insist.
— Domnule, avem nevoie şi de zahăr şi…
— Bine-bine, mă întrerupe el. Luni mă duc la prăvălie.
Mesajul pe care trebuie să-l transmit o să-l înfurie pe stăpân. Dar cât de tare? Şi câtă vină îmi va arunca în cârcă? Îmi îndrept umerii.
— Îmi pare rău, domnule, dar domnul Foster mi-a spus să vă zic că trebuie să ne reglăm socotelile înainte de a mai cumpăra ceva de la el.
Domnul Pratt sare de pe scaun. Traversează camera din doi paşi, mă prinde de încheietura mâinii şi mă smuceşte spre el.
— M-ai bârfit?
Face spume printre dinţii încleştaţi.
— Nu obişnuiesc să bârfesc.
Îmi ţin respiraţia ca să nu trag în piept mirosul acru al corpului său năduşit.
— Atunci cum de-ai ajuns să stai de vorbă cu domnul Foster?
— M-am dus la prăvălie după provizii.
— Asta e sarcina nevestei mele.
Doamna Pratt nu şi-a îndeplinit această obligaţie de luni de zile, dar n-am de gând să-i spun eu asta. Rămân tăcută şi-mi aţintesc privirea pe lavaliera care-i atârnă la gât, roasă şi prost înnodată.
— Ai un ton insolent. Îţi dai cumva aere?
81
— Nu, domnule.
— Bine. Ştii că nu-mi plac slujitorii care-şi dau aere în faţa mea.
Îmi împinge mâna cu forţă, izbind-o de perete. Îmi înăbuş geamătul şi mă dau cu spatele spre sufragerie, pentru a pune mai multă
distanţă între noi.
