— Urcă.
Hector dă din cap şi se caţără în spate în şaretă.
— Să nu serveşti micul dejun până nu mă întorc, îmi zice domnul Pratt, smucind din frâu.
Aştept ca cei doi să dispară şi mirarea mi se transformă treptat în nelinişte. De ce vrea stăpânul să vândă sclavul? Hector e un băiat puternic şi priceput. S-a ocupat de grădină şi de animale şi a ajutat de multe ori la moară. Cine va face toate treburile astea în locul lui?
Ora micului dejun vine şi trece. Cât de curând stăpâna va trimite 72
pe careva să afle ce se petrece.
Un pas săltat de fată se apropie.
— Susanna, mă strigă Dorcas cu glas cântat.
— Bună dimineaţa şi ţie, îi fac eu semn să vină spre mine. Ce cauţi aici?
— Mama vrea să servească ceaiul. E gata?
— Sigur că da, însă tatăl tău nu s-a întors de la treburi, aşa că va trebui să mai aşteptăm.
— O, ce ciudat. Se luminează la faţă. Unde s-a dus?
— Sunt sigură c-o să vă spună el.
Şareta trece zgomotos prin faţa bucătăriei. Dorcas aleargă spre uşă şi se uită cum se opreşte lângă grajd.
— Tata a fost plecat cu şareta?
— Da.
— Mă duc să-i spun mamei.
Fuge cât de iute poate spre casă, trântind uşa în urma ei.
Până ca domnul Pratt să se întoarcă în curte, pregătesc tava cu mâncare. O ia înaintea mea şi intră în casă, direct în sufragerie.
Discuţiile din jurul mesei încetează brusc.
Dorcas reuşeşte să-şi ţină gura până ce mâncarea e servită şi se spune rugăciunea. Dar imediat după aceea nu se mai poate stăpâni.
— Tată, spune-ne unde ai fost. Icneşte şi se întoarce spre sora ei mai mare, ca s-o boscorodească. Nu mă mai ciupi, Deborah.
Domnul Pratt îşi drege glasul.
— L-am vândut pe negru. Azi-dimineaţă l-am dus la domnul Bell.
Stăpâna îşi aşază ceaşca de ceai în farfurioara delicată şi-i aruncă
soţului un zâmbet prefăcut.
— Şi, mă rog frumos, de ce ai făcut asta?
— Era cazul, răspunde el. Şi până ce voi face alte aranjamente, vom avea cu toţii îndatoriri suplimentare.
Dorcas se foieşte încântată pe scaun.
— Pot să adun ouăle? Mi-ar plăcea mult o asemenea sarcină.
— Bine, Dorcas, aşa să faci. Domnul Pratt îşi măsoară din ochi fiul 73
cel mare. Jedidiah, tu şi cu mine ne vom îngriji de animale. Şi tu vei ajuta şi la moară.
— Dar, tată…, se bâlbâie Jedidiah.
Mama lui îl bate uşurel pe braţ, făcându-l să tacă. Doamna Pratt se uită încruntată în jos, la faţa de masă, apoi îşi arcuieşte sprâncenele.
— Jedidiah se duce dimineaţa să ia lecţii cu dascălul din sat.
— Va trebui să se trezească mai devreme. Stăpânul îşi mută
privirea spre mine. Tu o să te ocupi de grădină. Dinah şi Delilah sunt suficient de mari ca să te ajute.
Dau din cap în semn de încuviinţare şi-l strâng atât de tare pe bebeluşul John în braţe, încât scoate un scâncet de protest. Slăbesc strânsoarea şi în acelaşi timp încerc să-mi pun ordine în gânduri.
Zilele mele sunt şi aşa pline. Cum aş putea să fac faţă altor sarcini?
Buzele doamnei Pratt se subţiază.
