37
— Unde mi-e păsatul?
Las privirea în pământ. Poate că dacă mă prefac umilă nu mă va pedepsi prea sever.
— Îmi pare rău, domnule. Vi-l aduc în câteva minute.
— Grăbeşte-te. Te aşteptăm.
Glasul lui măsurat mă sperie mai mult decât orice izbucnire de furie.
— Da, domnule.
Alerg spre bucătărie şi mă opresc în prag, mirată să găsesc încăperea ocupată. Stăpâna stă aplecată peste vatra din piatră şi-şi face de lucru cu ceainicul. Ceaiul n-are cum să fie gata la timp pentru micul dejun, dar mă abţin să-i spun asta. Îmi trag pe mine un şorţ
curat, iau o cârpă cu care prind mânerul fierbinte al ceainicului şi o împing uşor deoparte.
— Daţi-mi voie mie, doamnă Pratt.
Face un pas în spate şi pantofii ei eleganţi din piele scârţâie pe lemnul negeluit al podelei.
— Unde e laptele?
De când l-au cumpărat, în urmă cu patru ani, băiatul sclav lasă
întotdeauna laptele în acelaşi loc. Cum de nu-l ştie? Arăt spre uşa din spate a bucătăriei.
— Hector îl lasă într-o ulcică, pe scara care duce la beci.
— Domnul Pratt vrea lapte la păsat.
— Desigur.
Cum aş putea să uit un asemenea amănunt? îmi zic în sinea mea.
Pufneşte, dar nu se mişcă din loc.
— Soţul meu e foarte nemulţumit de tine.
— Da, mi-am dat seama de asta adineauri, când mi-a vorbit.
Aşez ceainicul pe foc, după care iau oala cu ovăz de pe cărbuni şi o aşez pe masă. Traversez încăperea şi scot din dulap o tavă şi şase boluri. Doamna Pratt se trânteşte pe o bancă şi mă urmăreşte din ochi, murmurând ceva în barbă.
Împart iute păsatul în cele şase boluri. Adaug pe tavă o bucată de 38
brânză şi un urcior pentru cidru.
— Mai durează mult?
Falca mi se încordează de iritare. Oricât de mult aş prefera să-mi văd singură de treburi, un ajutor din partea ei sau a fiicelor ar fi mai mult decât bine-venit astăzi. Poate că nici celelalte soţii din familiile cu pretenţii nu ridică un deget, numai că ţin mai mult de o servitoare pentru o casă cu opt persoane.
— Nu, doamnă. Câteva minute.
— Nu-mi place să-mi pierd vremea în bucătăria asta. E prea mică
şi miroase a carne arsă, zice doamna Pratt, căscând zgomotos.
Niciodată n-o să mă pricep foarte bine la gătit. Ce-o să ne facem după ce pleci?
— Veţi găsi alţi servitori, doamnă.
Trântesc urciorul pe tavă şi cidrul se revarsă din el. Acum va trebui să şterg farfuriile. Alt motiv de întârziere, de data asta datorat numai mie.
— Doamna Pratt, micul dejun e aproape gata. Poate c-ar fi mai bine să aşteptaţi în sufragerie.
— Mda, cred că da.
Cu un foşnet al fustelor de muselină, se repede şi iese din bucătărie.
Curând, micul dejun e servit. Stăpânul şi stăpâna, împreună cu cei patru copii mai mari, se adună în jurul mesei şi mănâncă în tăcere.
Singurele sunete care se aud sunt clinchetul lingurilor în boluri şi bufnitura surdă a ceştilor trântite pe masă.
Mă joc într-un colţ al camerei cu cei doi copii mai mici ai familiei.
Dinah stă lângă mine, agăţată de genunchiul meu, în timp ce bebeluşul John dă din mâini în braţele mele şi chicoteşte jucându-se cu cârlionţii care mi-au scăpat de sub boneta legată în grabă. Scot degetul mare din gura lui Dinah şi râd când îl vâră la loc.
Zgomot de târşâit de scaun.
