OK, trebuie să recunosc, e mai mult decât atât. De fapt, nu-mi doresc ca Susanna să fie o impostoare.
*
Antrenamentele la ciclism sunt cel mai indicate dimineaţa.
Imediat cum se luminează de ziuă, ies din casă şi accelerez prin Umstead Park pe pista de biciclete. Sunt complet singur. Şi în jur e linişte totală.
Mă rog, poate că nu chiar totală. Nişte zgomote, ca cele ale schimbătoarelor de viteze, tot răzbesc până la mine. Sau foşnetul vântului. Sau suflul propriei respiraţii. Sunt însă sunete benefice, dintr-acelea care mă stimulează să mă antrenez cât mai bine.
După trei mile, părăsesc parcul şi mă îndrept către potecile care înconjoară Lacul Crabtree. Traversez podul pentru biciclete de pe I-40 şi huruitul traficului de pe autostradă îmi perturbă solitudinea.
Mai jos văd câteva faruri albe alunecând spre est. În direcţia opusă, sute de semnalizatoare roşii se aprind şi se sting pe măsură ce 29
circulaţia către vest devine tot mai aglomerată, chiar de la această
oră timpurie.
Poteca coboară în pantă, dă ocol unui pinten de stâncă, după care se abate într-o adâncitură ierboasă. Zgomotul traficului de pe autostradă începe să se estompeze.
Potecile de pe malul nord-estic al Lacului Crabtree sunt relativ uşor de străbătut. Încep de acolo. Mă gândesc să-mi pun la încercare corpul prin porţiunile mai grele mai târziu, după ce nu voi mai fi foarte odihnit.
Ajung în colţul sudic al lacului şi zăresc alţi ciclişti pedalând în faţă, accelerând pe dealuri şi prin zonele mlăştinoase. Pistele din zona Crabtree sunt de obicei plăcut de parcurs în viteză, însă acum prezenţa altor ciclişti mă obligă să le atac mai încet. Mă îndrept spre nord pentru a-mi completa distanţa propusă, dar fără să fi atins viteza preconizată. Tura de antrenament din seara asta va trebui să
fie mai dură.
Ajung acasă şi o găsesc pe mama aşezată la masa din bucătărie.
Mă urmăreşte din ochi. E genul de persoană care umple cu prezenţa ei o încăpere chiar şi atunci când nu zice nimic.
Strâmbă din nas la vederea hainelor mele transpirate. Dau din cap fără să mă opresc şi-mi văd de rutina zilnică pe care mi-am impus-o pentru dimineţile din vara asta. Duş. Îmbrăcat hainele de lucru.
Coborât la parter. Stă în acelaşi loc, ţinând în mâini o cană de cafea.
Se uită la mine pe sub sprâncene. Nu-mi dau seama dacă e supărată
sau nu, aşa că îmi prepar micul dejun şi mă întreb cât timp va rezista fără să-mi vorbească.
— Mark?
N-a durat mult.
— Da? zic, muşcând dintr-o chiflă prăjită.
— Ai vorbit aseară cu Marissa?
Îmi simt toţi muşchii încordându-se.
— Ne-am trimis mesaje instant.
— De ce nu mi-ai spus?
30
Pentru că n-am ştiut că ar fi trebuit să-ţi spun. Dau din umeri, în speranţa că va abandona subiectul. Nu vreau să întârzii la doamna Joffrey.
— Ştie că vreau să discut cu ea?
— Da.
— Bun. Mama mea intră pe pilot automat în programul de curăţenie. Se ridică de pe scaun, cotrobăie într-un sertar după o cârpă şi se apucă să adune firimiturile de chiflă de pe masă. Oftează
în chip exagerat şi aruncă cârpa în chiuvetă. Se plânge de mine?
întreabă în cele din urmă.
Reflectez dacă ar fi înţelept din partea mea să-i spun adevărul.
— S-ar putea.
— Şi ce anume are să-mi reproşeze?
— Zău aşa, mamă. Mă trag mai aproape de uşa garajului. Nici nu mă gândesc să repet vorbele Marissei. Marissa e sora mea, mamă. Şi conversaţiile dintre noi sunt particulare.
Mama îşi umflă nările.
— Trebuie să ştiu ce are de spus împotriva mea.
— N-ai decât s-o întrebi pe ea.
