Arunc iute o privire spre ceas şi mă pun în mişcare. Susanna trebuie să ajungă la cascadă din clipă în clipă. Cobor scările în fugă, dar mă opresc patinând pe podea în faţa bucătăriei. În aer pluteşte un miros vag familiar, dar foarte rar întâlnit în casa noastră. Cel de grăsime – de mâncăruri prăjite şi mult mai gustoase decât cele fierte la abur. În cei trei ani care au trecut de când am scăpat de ultimele kilograme în plus, mama a evitat cu lunile să gătească în grăsime, cu toate că e greu de crezut, cu atâtea antrenamente, că m-aş putea îngrăşa la loc. Aşa că sunt surprins şi încântat să adulmec din nou mirosul de grăsime.
Mă apropii pe la spate de mama şi mă uit peste umărul ei.
131
— E gata masa?
— Peste câteva minte, spune amestecând în oală. De ce? Vrei să
ieşi?
— Îhî.
În tigaie sunt cartofi şi imediat alături o bucată de unt foarte promiţătoare. Deschid dulapul şi scot din el două farfurii.
— Cu cine? Cu Alexis?
Mă cutremur. Alexis este ultima persoană de pe lume cu care mi-aş dori să ies.
— Nu.
Mama se răsuceşte spre mine şi-şi îngustează ochii într-un mod curios. Probabil că am rostit negaţia mai tare decât aş fi vrut.
— A sunat aseară şi a întrebat de tine.
— Şi tu i-ai spus unde sunt.
Mda, uite aşa am rezolvat misterul, îmi spun în sinea mea.
— E vreo problemă?
— Nu tocmai, ridic eu din umeri.
Poate c-ar fi mai bine să termin odată pentru totdeauna cu subiectul ăsta, ca să previn alte posibile apariţii surprinzătoare ale lui Alexis pe drumul verde, aşa că-i explic mamei:
— Alexis m-a părăsit pe data de douăzeci şi trei mai.
— În seara balului?
— Da. Mă sprijin cu fundul de marginea mesei, cu faţa întoarsă
spre mama, şi încerc să nu iau în seamă stomacul care mi se strânge la amintirea momentului. În timpul primului dans am început să ne certăm. Mi-a cerut să merg cu ea în vacanţă. Şi când şi-a dat seama că
n-am de gând să accept, mi-a dat papucii şi a plecat.
— Aplecat de pe ringul de dans?
— Şi de la bal.
— Au! Şi ai rămas singur în mijlocul ringului?
— Nu. Mai erau vreo patruzeci de perechi în jur.
Fusese un moment absolut oribil. Nu că mi-aş putea aminti totul cu maximă exactitate.
132
Mama mormăie în barbă un singur cuvânt, unul vulgar.
Râd.
— Tocmai ai zis „căţea” sau n-am auzit eu bine?
— N-ar fi trebuit să auzi.
Se întoarce la tigaia ei şi amestecă furioasă cu lingura.
Mă duc spre ea, o prind în braţe şi o pup zgomotos pe obraz.
— Bravo, mamă!
Râde şi aruncă bucata de unt în tigaie.
— Eşti supărat că v-aţi despărţit?
— Nu. Of, iarăşi am răspuns pe un ton prea ridicat. M-am împăcat cu ideea, adaug, controlându-mi de data asta vocea.
— Cum aşa?
