Marissa mi-a sugerat că Arhivele Statului Carolina de Nord sau Societatea de Istorie Raleigh ar fi un bun început pentru găsirea de date cu privire la Ţinutul Wake în secolul al optsprezecelea. Îmi iau bicicleta şi mă duc în centru. Îmi ia mai mult timp să ajung decât am anticipat, dar cum pentru maşini nu sunt locuri libere dar au o parcare pentru biciclete chiar în faţă, a meritat efortul pedalatului.
La ora zece, când se deschide societatea istorică, m-am înfiinţat şi aştept.
După trei minute, un tip cam de vârsta Marissei vine şi descuie uşa.
— Pot să te ajut cu ceva?
— Da.
Trebuie să-mi dau capul pe spate ca să mă uit în sus la el – un lucru cu care nu sunt obişnuit. E foarte solid. Are alură de apărător de fotbal.
— Caut informaţii despre localitatea Worthville, Carolina de Nord, spun.
— Numele nu-mi zice nimic, omule.
Ridică din umeri şi intră agale în magazinul de suveniruri, strecurându-se pe lângă tocul de uşă deformat.
Îl urmez.
— Worthville era un orăşel din Ţinutul Wake în anii 1800. Pe vremea când George Washington era preşedinte.
Pufăie din buze şi clatină din cap.
— N-am auzit. Stai un pic. Se duce spre o casă a scării îngustă.
Mamie, ai auzit vreodată de un loc pe nume Worthville?
O voce feminină strigă înapoi:
— Cine întreabă?
— Un puşti.
Puşti? Vezi să nu.
— Vin imediat, Randall.
127
Tipul se întoarce spre mine, ridică din nou din umeri şi-şi ia în primire postul de pază la un birou de lângă ferestrele din faţă.
Mă plimb prin magazinul de suveniruri şi cercetez obiectele expuse. Cărţi groase, milieuri croşetate şi decoraţiuni de Crăciun.
Nu prea ştiu de ce ar vrea cineva să atârne în bradul de Crăciun un glob cu trenuleţul turistic din Raleigh, dar îl au la vânzare, pentru orice eventualitate.
O femeie mai în vârstă, presupun că Mamie, dă buzna în sală. E la fel de micuţă pe cât e Randall de înalt. Poartă o fustă roşie de spandex şi o bluză albă simplă şi e coafată în cel mai straniu mod cu putinţă, ca şi cum cineva i-ar fi îndesat un cuib de păsări în vârful capului.
— Bună, zice, rotunjindu-şi buzele roşii strălucitoare. Tu eşti cel care solicită informaţii despre Worthville?
— Da. Nu-mi pot lua ochii de la părul ei. Mă puteţi ajuta?
— Sigur că da. Urmează-mă.
Traversăm magazinul şi intrăm într-o sală de expoziţie. Se îndreaptă spre reproducerea mărită a unei hărţi vechi.
— Uite, aşa arăta Ţinutul Wake la sfârşitul secolului al optsprezecelea.
Studiez harta şi încerc să mă orientez. Râul Neuse taie în diagonală ţinutul. Raleigh apare ca un pătrat mic aproape de centrul hărţii. Urmăresc mai departe spre nord cursul râului până ce dau de o linie subţire şi şerpuită care ar trebui să reprezinte Pârâiaşul dintre Stânci.
Uite-l. Mă înfior.
— Pata aceea întunecată aflată la nord-vest de capitală este Worthville, spune femeia, sfredelindu-mă cu ochii ei căprui. Nu ni se cer foarte des informaţii despre el. Ce anume doreşti să afli?
Poziţia pe hartă este perfect redată. Aşa cum era de aşteptat. E la mai puţin de o milă sau cam aşa ceva de casa mea şi de Cascada Şoaptelor.
— Cum de a dispărut oraşul?
128
— A fost distrus de o tornadă, zice, trasând cu degetul zona din jurul cascadei. Tornada a lovit oraşul în 1805. Val după val de furtuni cu fulgere. Majoritatea comunităţilor au reuşit să
supravieţuiască. Nu şi Worthville. A fost ras de pe faţa pământului.
Câţiva oameni au murit în ziua aceea şi mult mai mulţi în săptămânile următoare, din cauza rănilor. Foarte trist.
Faţa lui Mamie se încreţeşte când îmi povesteşte asta cu o tristeţe detaşată.
1805. La nouă ani după 1796. Las să-mi scape un oftat de uşurare zgomotos.
