— Excelent. Se ridică. Acum ia-mi mâinile. Şi învârte-te spre stânga.
Clop, clop, clop.
— Roteşte-te la dreapta.
Clop, clop, clop.
— Te mişti cu eleganţa unui taur. Ce-ar fi să te străduieşti mai mult?
— O să mă străduiesc mai mult când vom ajunge la partea distractivă.
Îmi oferă versiunea din 1796 a datului ochilor peste cap.
— Acum ne prindem mâinile încrucişat. Învârte-te patru paşi.
Schimbă direcţia.
Repetăm paşii de câteva ori. La fiecare rotire ea măreşte viteza şi la final ajungem practic să alergăm.
— Ce părere ai? mă întreabă când ne oprim, fericiţi şi obosiţi şi gata pentru o nouă rundă.
Dansurile astea populare implică prea mult efort fizic. Îmi plac mai mult dansurile din lumea mea.
— E prea puţin contact între parteneri.
— Ba nu. Ne-am ţinut de mână tot timpul dansului.
— În secolul meu, fetele şi băieţii se ating peste tot.
— Peste tot? roşeşte ea.
— Îhî.
Am o a doua şansă să o ţin în braţe. Şi de data asta nu e supărată
pe mine. Fac un pas în faţă şi întind braţele spre ea, fără să mai 122
zâmbesc, pregătit să-i arăt ce înseamnă cu adevărat contactul cu partenerul de dans.
— Hai să-ţi arăt cum se dansează în lumea mea.
Se uită lung la mine, cu faţa pe jumătate ascunsă în umbră, şi-şi lasă mâinile în mâinile mele.
— Da, e corect aşa.
— E un fel de îmbrăţişare, îi explic eu şi-i dau instrucţiunile cu toată blândeţea, stăpânindu-mi impulsul de a o strânge la piept.
Nu vreau să o sperii.
— Bine.
— Pune-ţi mâinile pe umerii mei.
Îi simt atingerea uşoară prin ţesătura tricoului şi o prind de mijloc.
Începem să ne legănăm, aproape iară să ne mişcăm picioarele, şi-i simt balenele rigide ale corsetului. Curios, îmi las degetele să se plimbe pe spatele şi pe coastele ei. Nenorocitul ăsta de obiect pare că
nu se mai termină, e ca un gard care apără părţile cele mai frumoase ale corpului unei fete. Pot să pun pariu că pe vremea ei corsetele îi scoteau din minţi pe colonişti.
— Am impresia că dansul ăsta al tău nu e decât un pretext pentru a te îmbrăţişa într-o manieră necuviincioasă, îmi şopteşte Susanna.
— O, da.
Îmi las mâinile să alunece pe şoldurile ei. E cu mult mai bine. Între mâinile mele şi pielea ei nu e decât o ţesătură subţire.
— Mark?
— Ăăă… Da?
— N-ar trebui să-ţi permit asemenea libertăţi.
— Dar o vei face totuşi?
— Da. Mi se pare ceva uimitor.
— Bine. Zâmbesc. Lasă-ţi capul sprijinit de mine şi relaxează-te.
Trec câteva minute bune şi noi continuăm să dansăm îmbrăţişaţi.
