Rareori am avut o conversaţie aşa de lungă cu mama pe seama vieţii mele sociale, aşa că mă simt un pic stânjenit acum.
— Trebuie să mă concentrez exclusiv pe Carolina Cross-Country.
— Bine. Îmi pare rău că nu mi-ai spus mai demult. Ne aşteptam oricum la asta. Alexis nu e fata potrivită pentru tine.
— De ce?
Râde.
— E cam egocentrică.
— Credeam că aşa sunt toţi copiii de vârsta mea.
— Da, dar Alexis a dus arta asta la extrem, oftează mama.
Oricum, s-a terminat cu şirul ăla nesfârşit de mesaje.
— Mesaje pentru mine?
— Nu, pentru mine.
Scot tacâmurile şi le trântesc pe masă, lângă farfurii, apoi mă
încrunt pe la spatele mamei. Nu ştiam că Alexis i-a trimis SMS-uri şi nu-mi face deloc plăcere c-am aflat.
— De ce ţi-a trimis mesaje?
— Ca să afle pe unde umbli tu.
Povestea asta îmi place din ce în ce mai puţin.
— Şi i-ai spus?
— Eram supărată pe tine, aşa că da.
133
Aha, aşa se explică cum de m-a găsit Alexis marţea trecută, la muncă. În fine, totul e bine când se termină cu bine. Alexis are de unde să aleagă, nimeni n-o să mă mai bată la cap din pricina programului meu de antrenament şi mama va primi mai puţine SMS-uri.
— De ce nu mi-ai spus?
— Dacă ţi-aş fi spus, te-ai fi certat cu ea pe tema asta?
— Probabil că nu. Adulmec, mai interesat de mâncare decât de discuţia despre fosta. Ce avem la masă?
— Pui prăjit. Cu bame prăjite. Şi piure de cartofi. Şi la desert plăcintă de mere cu îngheţată.
Felul meu de mâncare preferat!
— Cu ce ocazie? Iau o lingură de lemn şi gust din piure. Mmm.
— Tata se întoarce mâine din călătoria de afaceri. Trebuie să
lichidăm proviziile de mâncare nesănătoasă. Se răsuceşte pe călcâie cu o viteză uimitoare şi mă prinde de gulerul tricoului. Cina asta vreau să rămână un secret între noi doi, ne-am înţeles?
Să-i suflu vreo vorbă tatei, care e obsedat de alimentaţia sănătoasă? Nici prin cap nu-mi trece.
— O să fiu mut ca un peşte.
Şi bine ar fi ca mama să repete isprava asta cât mai des cu putinţă.
Mâncăm în tăcere. Mâncarea e mult prea gustoasă ca să stricăm momentul vorbind.
Terminăm şi cu desertul şi observ că a început să se întunece.
— Acum o să plec. Pot să iau cu mine copanul rămas?
— Sigur că da. Unde te duci?
Strânge farfuriile murdare şi le aşază în chiuvetă.
— Pe drumul verde.
Vâr sub braţ o lanternă şi printurile, apoi înfăşor copanul într-un prosop de hârtie. Susanna va putea mânca pe săturate astăzi.
— E cam târziu pentru plimbări pe drumul verde, zice mama, mijind ochii la tot ce car după mine.
— O să am grijă să nu mi se întâmple nimic.
