De data asta, chiar sar din scaun, având satisfacția să îi văd frica strecurându-i-se pe chip.
— Domnule Volpe! Așteptați! Vă rog, ascultați-mă! strigă el, ridicând palmele în aer. Nu eu am făcut poza aia Lylei! Și nu eu am pus acea descriere.
Și nici nu am trimis-o nimănui!
— Poftim? am făcut eu și Quarterman la unison.
— Vă jur! continuă Finch. Întrebați-o pe Lyla. Ea știe adevărul!
— Ei bine, fie ai mințit atunci, fie minți acum. Care din două? întreabă
Quarterman.
— Atunci am mințit, domnule. Și îmi pare foarte rău pentru asta. Dar acum vă spun adevărul. Nu eu am făcut poza aceea Lylei.
— Ei bine, atunci cine a făcut-o? am țipat eu la el.
— Polly, spune el, uitându-se la Quarterman, apoi din nou la mine. O
acopeream… Dar după ce i-a spus ieri Lylei? Și după ce a scris ce a scris pe veranda dumneavoastră? Nu merită ajutorul meu.
Scutură din cap, după care mă privește în ochi cu atâta îndrăzneală, încât sunt convins că doar un scenariu din două poate fi adevărat. Finch este fie complet nevinovat, fie un sociopat absolut. Fie seamănă mai mult cu maică-sa, fie cu taică-său. Habar nu-am care e varianta corectă, dar nu mă las până
nu aflu.
VP - 206
Capitolul 24
Nina
Mă trezesc pe la patru dimineața în dormitorul unde mi-am petrecut copilăria, știind că nu voi mai putea adormi la loc. Sunt prea anxioasă, mintea fiindu-mi înțesată de gânduri despre trecut, despre viitor și despre mizerabilul purgatoriu prezent în care mă aflam. O parte din mine regretă că
am fost atât de deschisă noaptea trecută. În primul rând, pentru că le-am spus tuturor despre planurile mele de divorț – indiferent de ce a făcut, Kirk merită respectul de a-mi afla decizia înaintea celorlalți. Dar și pentru că i-am povestit lui Teddy ce mi se întâmplase la colegiu. Știu că se zice că adevărul te eliberează, dar, serios acum, care era rostul în a îngrijora și a supăra pe toată lumea?
Mai mare decât regretul cu privire la deciziile mele din trecut e groaza de ceea ce urmează. Mi-e groază să-l văd pe Kirk, groază să-l confrunt pe Finch cu privire la concert și la ce s-a întâmplat acasă la noi. Dar știu că trebuie s-o fac și nu mai are rost să amân. Așa că mă ridic, îmi fac repede patul, mă spăl pe dinți și mă îmbrac. Îmi arunc pijamalele și cosmeticele în bagaj și mă
furișez pe scări în jos, sperând să las un bilețel de bun-rămas și să mă
strecor pe ușă afară. Însă o găsesc pe mama stând la masa înaltă din bucătărie, îmbrăcată în halat și jucând solitaire pe laptopul ei.
— Pleci? face ea, ridicând privirea spre mine imediat după ce și-a mutat cartea. Așa devreme?
— Da, am multe de făcut azi.
Ea încuviințează din cap și mă întreabă dacă poate să-mi facă niște cafea pentru drum.
— Ar fi super, mamă. Mulțumesc.
Se ridică, se duce la aragaz și pornește ochiul. Zâmbesc în sinea mea, dându-mi seama că se referise la cafea instant. Firește, scoate din dulap un borcan cu cafea Folgers, împreună cu niște frișcă pudră și două pachete de îndulcitori.
— O beau neagră, zic, gândindu-mă că poate o arunc pe drum și aștept până dau de un Starbucks sau măcar de un Chick-fil-A.
Dar, pe de altă parte, poate cafeaua instant a mamei este tot ce-mi trebuie acum.
Ne sprijinim amândouă de bufet, așteptând să fiarbă apa și privindu-ne VP - 207
fix în ochi.
— Îmi pare așa rău de tine și Kirk, spune ea în cele din urmă.
— Da, mamă. Și mie îmi pare rău.
— Știu că asta nu e treaba mea și nu trebuie să-mi spui dacă nu vrei, începe ea o afirmație destul de neobișnuită pentru mama, dar… crezi că e vorba de altcineva?
Ridic din umeri.
— Sincer, mamă? Nici nu știu. Probabil că da… Dar nu de asta plec… Aș
putea trece peste o aventură, dacă asta ar fi singura problemă.
— Ai putea? face ea.
— Da, așa cred. Oameni buni mai greșesc, zic eu, sperând ca zicala să i se aplice și lui Finch. Dar… mi-e teamă că soțul meu nu mai e un om bun.
Mama încuviințează din cap, nefăcând nici măcar o încercare de a-i lua apărarea ginerelui ei.
— L-ai plăcut vreodată? întreb eu, gândindu-mă la amintirile lui Julie de la minigolf.
