VP - 209
— Finch spune că Polly a făcut-o.
Cu coada ochiului, îl văd pe Finch încuviințând din cap, în vreme ce Polly se vaită în semn de protest:
— N-am fost eu! Jur!
Tatăl ei încearcă să o liniștească încă o dată, în timp ce Tom continuă:
— Chiar dacă opera de artă îi aparține sau nu lui Polly, ea recunoaște că a făcut-o târfă pe Lyla. Acasă la tine. Ieri. Măcar atâta lucru. Ceea ce este oricum adorabil.
— Îi pare foarte rău pentru folosirea acelui cuvânt, spune tatăl lui Polly.
Dar nu are nimic de-a face cu vandalizarea verandei voastre. A fost cu noi în casa toată noaptea.
Walter dă să intervină, însă Tom vorbește peste el:
— Acum Finch mai spune și că nu el a făcut infama poză Lylei. Ci că, de fapt, Polly a fost și că în tot timpul ăsta o acoperea.
— Asta nu e adevărat! strigă Polly, cu fața plină de lacrimi și de muci. E o minciună sfruntată!
— Tu ești mincinoasa, o acuză Finch, perfect calm.
Walter oftează și spune:
— Ei bine, să sperăm că procesul de mâine va face lumină.
— Lumină? strigă Tom. Singura lumină pe care o văd este că fiica mea este atacată din dreapta și din stânga și cineva de aici minte. Sau poate amândoi. Poate toată chestia asta este o intrigă elaborată ca nimeni să nu iasă vinovat.
— Vă pot asigura, domnule Volpe, că nu asta se întâmplă aici, spune tatăl lui Polly. Fiica mea a recunoscut că a jignit-o pe fiica dumneavoastră, dar…
— Dar ce? ripostează Tom. Nu-i mare lucru?
— Tom, te rog, știu că e greu, dar încearcă să te calmezi, intervine Walter.
— Nu-mi spune tu mie să mă calmez! E un circ aici. Un circ absolut! Tom se ridică brusc, aproape răsturnându-și scaunul, îndreptându-se ca o furtună
spre ușă. Cineva să o aducă pe fiica mea de la ore!
Walter arată complet buimac, ia telefonul, tastează o extensie și spune:
— Poți, te rog, să o aduci pe Lyla Volpe la intrarea principală?… Da. Chiar acum, te rog.
Între timp, Tom iese pe ușă, trântind-o în urma lui.
Eu sar de pe scaun, cu inima bătându-mi nebunește, în timp ce îl privesc în ochi pe Finch. El se uită înapoi la mine, cu mâna pe inimă.
— Îți jur, mamă, șoptește el. N-am fost eu.
VP - 210
Capitolul 25
Tom
Când Lyla nu se materializează imediat în hol, încep să bat în biroul de la intrare, țipând la îngâmfata de recepționistă și cerându-i să mi-o aducă pe fiica mea acum. Ba chiar o iau de-a lungul holului unde sunt clasele liceului.
— Domnule Volpe, nu aveți voie acolo!
Recepționistă se ridică panicată, de parcă aș fi fost un atacator înarmat.
Ba mai mult, cu voce tremurândă, îmi spune că va fi nevoită să cheme poliția dacă mai fac un pas.
Mă opresc, mă întorc și mă duc înapoi la ea.
— Te rog, nu te preface că nu știi ce se întâmplă aici. Pentru că sunt destul de sigur că știi tot ce se petrece pe-aici!
Îmi pun mâna pe birou încă o dată, pentru orice eventualitate, tocmai când Lyla apare de după colț și fuge spre mine, arătând îngrozită.
— Tată? Ce faci? mă întreabă, în timp ce eu o surprind pe recepționistă
cum ne urmărește curioasă peste ochelarii ei de citit.
— Haide. Plecăm. Chiar acum!
— Nu pot pleca, tata! spune ea, uitându-se în jur, părând disperată. Sunt în mijlocul unui test la științe! Și nici nu am lucrurile la mine.
— Acum! strig eu.
