— Du-te, du-te. Mă descurc și singură.

Tata mă sărută pe obraz și îmi mulțumește, neliniștea lui părând să se transforme în entuziasm. Poate chiar mândrie. La urma urmelor, premiul îi aparține și lui. Duse sunt vremurile când făcea tâmplărie de unul singur și era șofer de Uber.

Se întoarce să plece, iar eu mă îndrept spre bar să-mi iau un pahar de șampanie, gândindu-mă că era plăcut să mă întorc în Nashville. Chiar ar trebui să vin în vizită mai des.

Și atunci îl văd, intrând grăbind în hol. Cu ochelari și păr scurt și câteva VP - 241

kilograme în plus, arată atât de diferit. Mai în vârstă. Cumva schimbat. Dar, pe măsură ce se apropie, îmi dau seama că e negreșit Finch și îmi amintesc că oamenii rareori se schimbă cu adevărat.

Instinctul îmi spune să îl evit, dar mă silesc să merg direct la el și să îl privesc în ochi.

— Bună, Lyla, spune el, cu răsuflarea tăiată și cu obrajii înroșiți.

Dă să mă îmbrățișeze, apoi se oprește, gândindu-se probabil că nu e o idee bună.

— Deci ai reușit până la urmă să vii? fac eu.

— Mda, zice el, cu o umbră de zâmbet. Posibil ca șeful să mă dea afară…

Dar am reușit să vin.

Îi întorc zâmbetul, deși nu cu toată inima.

— Ai primit scrisoarea? întreabă el.

Eu dau din cap și spun că da.

— Mulțumesc, adaug, deși nu-i mulțumesc pentru scrisoare, ci pentru că

este în seara asta aici, în Tennessee, într-un pardesiu șifonat care miroase a avion. Pentru că a venit de dragul mamei lui.

Dă și el din cap, părând trist, dar hotărât.

— Mai bine am urca… tatăl tău a spus la ora opt, nu-i așa?

— Da, răspund eu, uitându-mă la ceas și văzând că întârziasem câteva minute.

Îmi termin șampania, las paharul pe tava unui chelner și îl urmez pe Finch pe treptele care duc în sala de bal. Luminile sunt slabe, dar, pe măsură

ce scanez încăperea, o zăresc pe Bonnie și pe alți câțiva amici de-ai tatei, vechi contractori. Pe ceilalți nu îi recunosc.

Pe podium e o femeie, care vorbește despre tata și despre Nina și despre munca lor la adăposturile pentru femei abuzate din întreg statul. Eu am crezut că fusese doar cel din Bristol.

— Uau, spun ca pentru mine, deși probabil Finch m-a auzit și el, pentru că

îl văd cu coada ochiului dând din cap.

— Da, murmură el în acord cu mine.

O secundă mai târziu, tata și Nina urcă pe scenă împreună, în aplauzele tuturor. Ea poartă o rochie în stilul Audrey Hepburn, de culoare albastru-deschis, care se asortează cu cravata tatei și, dacă stau să mă gândesc, și cu cărțile lor de vizită. El își ține mâna pe spatele ei, în timp ce merge în urma ei, conducând-o. Tata a fost dintotdeauna un gentleman în felul lui, dar nu l-am văzut niciodată așa. Arată atât de încrezător, de strălucitor. Amândoi strălucesc parcă.

Tata ia cel dintâi microfonul, mulțumindu-le tuturor. Face apoi un pas în spate, lăsând-o pe Nina să vorbească. Ea ne povestește despre parcursul lor VP - 242

împreună, cum căutau amândoi o cale de a-și urma pasiunea și de a-i ajuta pe alții. Apoi vine o prezentare cu femei și copii, toți zâmbind, râzând și jucându-se în case din copaci și în spații comunale liniștite. Ne spune cum materialismul ne poate îndepărta și că avem cu toții nevoie de frumusețe în viața noastră. Și de un refugiu. Un cămin și oameni care să ne fie mereu alături.

Sfârșește prin a mulțumi încă o dată tuturor. În timp ce mulțimea aplaudă, simt cum mi se umezesc ochii și risc să arunc o privire în stânga mea. Sunt surprinsă să văd lacrimi șiroind pe obrajii lui Finch.

Cu ochii încă la Nina, șoptește:

— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău…

Apoi își lasă bărbia în jos și mă privește drept în ochi, iar în clipa aceea, pentru prima oară, îl iert. Sau poate nu. Nu sunt sigură de ce voi simți după

ce emoția acestei seri se va risipi.

Simt că ar vrea să-mi spună mai multe, dar acum nu e momentul potrivit, înainte să apuce să vorbească, zic:

— Sunt minunați… nu-i așa?

— Așa este, spune el, și amândoi ne uităm iar la Nina și la tata.

Mâna lui e iarăși pe spatele ei, protector, mândru.

— Ea m-a salvat, îngaim eu, rostind cuvintele pentru prima dată.

— Știu, spune el, cu lacrimile încă curgându-i pe chip.

Poate se gândește la băiatul care a fost – cel de care Nina mă salvase cu atâția ani în urmă. Sau poate, sper eu, se gândește la mama lui – care, cumva, a reușit să îl salveze și pe el.