∵
Când ajungem în fața casei lui Polly, atenția mi s-a întors la ea și la ce trebuia să facem în acel moment. Toate luminile sunt aprinse și cele două
mașini sunt pe alee. Iau asta drept un semn bun, deși nu-mi iese din minte nici scenariul rău.
— Ce ar trebui să facem? întreb eu, de parcă Lyla ar fi adultul și eu copilul.
— Nu știu. Să mergem și să sunăm la sonerie? sugerează Lyla, tocmai când o siluetă trece prin dreptul unui geam. Aia e ea?
— Nu-mi dau seama… Ar putea fi mama ei, spun eu.
— Mai bine mergem să aflăm.
— Da, încuviințez eu, paralizată de frică.
Lyla, pe de altă parte, deschide portiera și coboară din mașină. Mă uit la ea, cum se îndreaptă cu pași mari spre casă, uimită de curajul ei. Mă silesc să
o urmez, ajungând lângă ea tocmai când sună la sonerie. Profilul ei hotărât seamănă atât de mult cu cel al tatălui ei.
Câteva secunde mai târziu, aud pe cineva venind la ușă. Îmi țin respirația, după care îl văd pe domnul Smith. Nici nu-mi mai amintesc numele lui mic.
— Bună, Nina, spune el, părând la început speriat și confuz, apoi supărat, dar calm. Ce te aduce aici atât de târziu?
Deschid gura să răspund, însă el își mută privirea de la mine la Lyla.
— Iar tu ești…?
— Lyla Volpe. Fata din poză, răspunde ea, vorbind repede și nonșalant.
VP - 230
Dar nu pentru asta am venit aici, domnule Smith. Suntem aici pentru că
dumneavoastră și doamna Smith nu ați răspuns la telefon… și nici Polly. Și eu… noi… suntem foarte îngrijorate în privința ei.
El se încruntă și spune:
— De ce îngrijorate?
— Ei bine… pentru că Polly m-a sunat mai devreme. Și părea foarte supărată…
— Chiar e supărată, spune el, aruncându-mi o privire urâtă.
— E aici? nu se lasă Lyla.
— Da. E în camera ei, spune el, acum arătând de-a dreptul enervat. Dar nu mai are nimic de spus în privința asta.
Între timp, apare și mama lui Polly, care spune peste umărul lui:
— Da, niciunul dintre noi nu mai are nimic de adăugat.
— Știu, intervin eu. Și îmi pare rău că am venit așa… dar ați putea doar să… vedeți ce face? Lyla e îngrijorată că Polly ar putea să aibă probleme…
— Ce sugerezi, mai exact? face doamna Smith, cu o voce de gheață, dându-l la o parte pe soțul ei.
— Sugerez că fiica dumneavoastră ar putea încerca să-și facă rău, spun eu, glasul trădându-mi în final starea de panică.
Observ cum expresia lor se schimbă dramatic, amândoi luând-o la fugă pe scări în sus. Domnul Smith urcă câte două-trei trepte deodată, soția lui urmându-l îndeaproape. Rămân încremenită, dar reușesc să mă întorc și să
mă uit la Lyla, expresia ei oglindind starea mea interioară. O secundă mai târziu, auzim un țipăt îngrozitor. La început, îi strigă numele lui Polly, apoi ni se adresează frenetic să sunăm la 911. Lyla își găsește prima telefonul, degetele ei formând oribilul număr din trei cifre.
— Sun să raportez o urgență, spune ea, cu vocea tremurându-i, dar limpede și răspicată. Cred că cineva a încercat să se sinucidă, Da, chiar acum… o fată… șaptesprezece… Adresa?… Stați puțin…
Se uită la mine, cu ochi mari și speriați.
Mi se șterge tot din memorie pentru a doua oară în câteva minute, nereușind să-mi aduc aminte numele străzii. Ce e în neregulă cu mine, îmi spun, în timp ce Lyla da fugă pe scări, strigând:
— Dați-mi adresa! Am sunat la urgențe!
Alte țipete isterice. Apoi liniște. O secundă mai târziu, Lyla apare iarăși în capul scărilor, făcându-mi cu disperare semn:
— Doamna Browning! Trebuie să vă mutați mașina! Ambulanța e pe drum!
În stare de șoc, fac cum mi se zice, alergând la mașină, după care înapoi în hol, unde încep să măsor încăperea cu pașii și să mă rog. Atât pentru Polly, VP - 231
cât și pentru Lyla.
VP - 232
